România deleuziană în fragmente (II). Despre drama romă (I)

Am citit despre un experiment al unui ornitolog făcut pe privighetoare. Când ouălele era gata să eclozeze, le-a luat la acasă, așa că noii născuți s-au trezit nu în pădure, ci într-o locuință confortabilă. După ce puii au crescut, omul i-a dus în habitatul natural unde a constatat că în absența tatălui, bietele păsărele nu au putut dobândi darului cântului. Și cum să atragă ei femeiuștile, cu vocile lor răgușite și sparte, copie după cele auzite de ei prin bucătăria ornitologului? Fără urmași, această abatere de la *normă* s-a stins singură. 

Ceva similar s-a întâmplat în satul meu, din Bucovina natală, în care, nu se știe cum, într-o familie, au apărut o generație de derbedei violenți. Ăștia a lui Culic, așa li se spunea, au făcut și pușcărie până la urmă. Treaba este că atunci când le-a venit vremea însurătorii, nici o fată nu s-a dus după ei din cauza proastei reputații și au rămas frații Culic neînsurați, fără familie, au îmbătrânit și până la urmă au murit singuri, cu ei stingându-se spița familiei, pentru că nimeni din jur nu a uitat durerea și necazurile pe care le-au pricinuit. 

România deleuziană în fragmente (I)

Există la Foucault o afirmaţie care m-a pus pe gânduri:,,în timp ce rolul ştiinţei este de ne face să cunoaştem ceea ce nu se vede, rolul filosofiei este de a ne face să vedem tocmai ceea ce vedem”. Ce facem cu evenimentul care schimbă radical mersul lucrurilor? În spiritul lui Foucault, îndrăznesc să afirm că nu este sociolog acela care nu are simţ filosofic, care nu este capabil să semnifice ceea ce vede, mai ales atunci când se ocupă cu fapte unice, aşa cum se întâmplă în cercetările de diagnoză organizaţională ce solicită din plin observaţia sau când foloseşte interacţionismul simbolic în studii calitative.

Vine la mine un prieten care îmi spune că regia locativă nu-i dă adeverinţă că este chiriaş. Povestea este mai complicată. Omul locuieşte într-o casă din centrul istoric, are o cameră de vreo 16 mp, fără baie şi dispune de o bucătărie care are şi rol de hol de intrare şi de o magazie în curte, în total aproape 8 mp. Casa este în litigiu. Moştenitorul ar fi avut dreptul la o treime din suprafaţa în care stă omul, dar renunţă în favoarea statului român. La proces judecătoarea dă o sentinţă prin care îi impune celui în cauză să plăteasca pe cei 8 mp 4000 de euro, cu banii jos, ca şi cum el ar fi venit de pe stradă şi ar fi cerut locuinţă. Mai exact, pe cei 16 mp, adică pe două treimi din locuinţă are de plătit 9000 de lei în nu ştiu câţi ani, iar pe o treime, 18000 de lei. Nu-ţi trebuie studii speciale de matematică să descoperi că o treime de locuinţă ajunge să coste dublu decât două treimi. Este logic? Este moral? De aceea omul vrea adeverinţă de la regia locativă pe treimea în cauză prin care să arate în instanţă că el locuieşte acolo de 35 de ani în acel spaţiu şi că va plăti valoarea celor 8 mp în raport cu ceea ce prevede legea în cazul chiriaşilor şi nu ca şi cum ar cere locuinţă de la stat. Stratagema este bine gândită: se ştie că omul este sărac şi că nu are aceşti bani şi că va trebui, în cele din urmă, să părăsească locuinţa. Simplu şi clar! Aşa au ajuns sub cerul liber oameni care aveau un acoperiş deasupra capului, graţie mecanismului descris de Deleuze şi Guattari: ,, nu legea este cea care se enunţă în virtutea exigenţelor prefăcutei ei transcendenţe, dimpotrivă aproape enunţul, enunţul face legea, în numele unei puteri imanente a celui care enunţă”. Iar omul necăjit nu se poate apăra, căci vorba aceloraşi gânditori: ,, dacă legea rămâne de nepătruns nu este pentru că ea ar fi retrasă în transcendenţa ei, ci pur şi simplu pentru că este lipsită de orice interioritate: se află întotdeauna în biroul de alături sau în spatele porţii, la infinit”.

Justiţie şi ordine socială. Note şi comentarii

În memoria celui care a fost Andrei Bodiu, 

care toată viaţa s-a simţit dator 

să întoarcă Darul care I-a fost dat 

Prima notă: H.H. Stahl şi practicile legate de moroi în cultura rurală tradiţională.

Un şir de evenimente neaşteptate dezorganizează lumea satului: ,, a murit nevasta lui Măruţă [..] În urmă au început a se stârpi păsările din curte”. Cauza este atribuită unei persoane decedate. Prima constatare: între lumea celor vii şi lumea celor morţi nu există o barieră astfel că decedatul, devenit spectru, poate transgresa graniţele. Întrucât faptele se derulează cu repeziciune, până la identificarea ,,vinovatului”, se trece rapid la acţiunea de blocare a răului: însemnări pe garduri, cruci făcute cu catran şi usturoi. Măsurile luate nu au putut însă împiedica producerea răului: ,, Că apoi au început a muri şi copiii. Din sănătoşi-teferi, s-au chircit, s-au zvârcolit o dată, de două ori şi gata. Piereau pe capete. Da’ nu zici că a trecut molima şi la vitele albe? Au început a pica şi ele” . Pentru ca molima să poată fi oprită, trebuie găsit cine se ascunde în spatele fantomei: ,,Ne-am gândit noi, ne-am socotit cam pe la ce uşi a umblat şi am tras cu gândul că o fi alde a lui Măruţă. Murise cam pe iarnă. Treabă încurcată. O fi avut bărbatu-so vină? N-a fi avut? Da, jandarii l-au lăsat în pace. Cică singură şi-ar fi făcut seama.”

Bukovina - the Western spirit of a Romanian province

The current study is a first step toward concluding a project which focuses on Bukovina and its population consisting of forty oral history interviews. This project had set out to enact a form of social pedagogy, to lead to a moral restoration and to lay the groundwork for possible exercises in the sociology of history. The following essay is one such exercise which tries to define Bukovina as an exponent of enduring Western influence within Romanian territory. What strikes the reader when first perusing these interviews is the fact that all of the interviewees have a very specific and unmistakable adhesion to what Bukovina is and represents. From these extensive interviews an image of this region’s Volksgeist emerges: a specific kind of juridical-philosophical individual, characterized by his entrepreneurial behavior, an ethos defined by multiculturalism, ethnic tolerance and, last but not least, a state of discipline and righteousness which is imposed by disciplinary mechanisms. This human and social reality is the product of three forms of modernization: a. the economic modernization represented by money and the market; b. the political modernization, which focuses on governance; c. the social modernization, which concerns solidarity. These three mediums of modernization converge in order to transform the various ethnic communities (or people) in a homogenous population. They are also transforming the individual into a citizen, by defining him as an economical and political subject who shares the same values and principles with the other members of society, be they Romanian or not.


Key words: disciplinary mechanism, entrepreneurial spirit, multiculturalism, universal-individual. hegemony.

Bucovina ‑ spiritul occidental în spaţiul românesc; o perspectivă sociologică

În memoria părinţilor mei

Preambul Cele patruzeci de interviuri cuprind momente istorice distincte. Un prim moment este acela al vieţii în Bucovina în perioada interbelică până la ultimatumul sovietic. Al doilea, cel al traumei, cuprinde evenimentele derulate din momentul intrării trupelor sovietice şi se întinde până la acordurile de pace postbelice ce consfinţesc împărţirea Bucovinei în două părţi. Ultimul moment, al „spaimei”, adica al vieţii de după 1945, când statutul de „refugiat” pe care bucovinenii l‑au avut în România este înlocuit cu acela de „fugar”, de unde şi teama că ar putea fi trimişi înapoi, în Bucovina sovietică. Textul de faţă conţine o interpretare a informaţiilor ce au legătură doar cu primul moment, decupându‑se din interviuri doar acele elemente ce descriu modul în care se desfăşura viaţa în Bucovina după 1918.

Consideraţii generale
Dacă citim cartea de istorie, Bucovina apare ca fiind una din provinciile istorice ale României. Criteriile ce definesc noţiunea de „provincie istorică” se referă la un teritoriu bine delimitat geografic, gestionat de o structură administrativă autonomă, cartografiat pe harta Europei şi populat de o comunitate care are, dincolo de compoziţia sa etnică, o mentalitate distinctă. Atribuirea acestui statut Bucovinei ţine de un fapt istoric, anume intrarea teritoriului în cauză în componenţa Imperiului Habsburgic. Cu alte cuvinte, dacă acest fapt istoric nu s‑ar fi întâmplat, nu am fi putut vorbi nici de Bucovina şi nici despre bucovineni. În termenii lui Ion Conea, Bucovina îndeplineşte condiţiile „ţară” (1) având „duh propriu”. Nu întâmplător ea mai apare sub expresia „Ţara de Sus”.

Complementar acestei viziuni, Anton Golopenţia, sociolog şi geopolitician în cadrul Şcolii Sociologice de la Bucureşti, include în criteriile ce definesc provinciile o stare culturală care, pentru mediul rural, ar cuprinde „igiena, alimentaţia, gradul de productivitate a muncii, capacitatea de a‑şi valorifica produsele, de a‑şi însuşi perfecţionările tehnice”(2). Fenomenul de modernizare presupune că „spiritualitatea locală e înlocuită cu cultura comună a naţiunii întregi: tehnicile ei empirice de lucru, de vindecare, de trai, sunt înlocuite prin cunoştinţe de agricultură raţională şi zootehnie, de medicină, de igienă” (3). Aceste atribute se regăsesc în cazul Bucovinei ajunsă sub guvernarea austriacă după 1775. Vorbim, în acest caz, de două rupturi, prima, în raport cu Moldova şi cu locuitorii ei, iar a doua ruptură, cea produsă prin modernitate. Bucovina este rezultatul unei modernizări prin ruptură.

Plecând de la recensământul din 1930, Anton Golopenţia descrie Bucovina drept „centru al ştiinţei de carte” care, împreună cu Ardealul, întrece Muntenia şi Moldova la acest capitol. Pentru cercetătorii Şcolii Sociologice de la Bucureşti nu exista nici o îndoială cu privire la existenţa unui „duh propriu” în ceea ce priveşte „ţările” şi a capacităţilor lor diferite în a realiza modernizarea, punând accentul pe necesitatea corelării politicilor publice cu aceste nivele distincte de dezvoltare. Discutând pe marginea proiectului de lege cu privire la organizarea administrativă a ţării, Ion Conea aduce în discuţie în 1938 un principiu similar cu ceea azi am numi conceptul „diferenţă”, precizând că „o pierdere a deosebirilor provinciale nu duce spre întărirea unităţii naţionale, ci ea va scădea – dimpotrivă ‑ posibilităţile ei de vieaţă”. Altfel spus, organizarea administrativă nu ar trebui să producă un fenomen de uniformizare, ea ar trebui să fie astfel construită încât să aibă capacitatea de a face faţă complexităţii, prin acceptarea acestor diferenţe dintre provincii.

Analizând cele patruzeci de interviuri prezente în această carte apreciem că specificul Bucovinei ca provincie istorică ţine de existenţa unui „spirit occidental”. Acesta a fost duhul său.

Presupoziţia de bază a acestui text este de tip Berger şi Luckmann, anume că „lumea vieţii cotidiene nu este doar dată ca realitate pentru membrii obişnuiţi ai societăţii, în acţiunile subiectiv‑semnificative din viaţa lor. Ea este şi lumea care se iveşte din gândurile şi acţiunile lor şi este menţinută ca reală de acestea” (4). Cu alte cuvinte, faptul că toţi cei intervievaţi se definesc ca fiind bucovineni şi leagă identitatea lor de o reprezentare a Bucovinei ca realitate distinctă ne îndrituieşte să căutăm caracteristicile spaţiului în cauză în discursurile lor despre Bucovina. Interviurile luate bucovinenilor ilustrează o clară şi inconfundabilă conştiinţă a apartenenţei la această provincie. Există în toate aceste interviuri un element tranşant, în sensul foucauldian al termenului (5), element care ar îngloba câteva atribute pe care respondenţii le asociază ca fiind proprii spiritului bucovinean: un anumit individ filosofic‑juridic dotat cu simţ antreprenorial, un etos definit prin multiculturalism, toleranţă etnică şi stil de viaţă şi nu în ultimul rând, o stare de disciplină şi de corectitudine impuse de un mecanism disciplinar.

Acest „spirit occidental” reprezintă consecinţa guvernării austriece, guvernare orientată spre modernizarea unei societăţi neomogene, modernizare începută la finele secolului al XVIII‑lea şi continuată pe toată durata secolului al XIX‑lea. Este perioada în care guvernarea de tip european este marcată, aşa cum arată Foucault, de principiul raţiunii de stat, adică de ideea mercantilismului, a poliţiei şi a balanţei europene. Să nu uităm că ,,visul” oricărui imperiu este acela al nemuririi. Ocuparea de către austrieci de noi teritorii (cum a fost cazul părţii de nord a Moldovei) ilustrează acest vis şi această ecuaţie a balanţei europene, a raporturilor cu alte state şi care apoi s‑au transformat într‑o problemă internă, de întărire a statului, prin fiscalitatea obţinută prin strângerea de taxe şi impozite de la locuitori. În acest context se pun două probleme: prima, a creşterii în general, şi alta, de creşterea în special a numărului de locuitori, iar a doua vizează naşterea unei „noi arte de a guverna şi a unor mecanisme având funcţia de a produce, de a insufla, de a majora libertăţi, de a introduce un surplus de libertate, printr‑un plus de control şi de intervenţie” (6). Începând cu a doua parte a secolului al XIX‑lea asistăm însă în plan european la un fenomen de emancipare naţională care va cuprinde şi minorităţile care vor începe lupta împotriva „marilor aparate de stat ( în special, austriac şi rusesc)”(7).

Editura Unitversității „Transilvania”, 2015

2. volume - 920 pag.

Phoenix, 2002 - 298 pag.

Infomarket, 2002 - 342 pag.

Corupția și urgența privatizării

Îeșirea țării din comunism a consemnat existența unei societăți corupte și a unui stat corupt. În comunism, actorii sociali, în limitele libertății de care beneficiau, își atingeau scopurile încercând să se șantajeze și să se înșele reciproc. Statul nu putea să-i sancționeze pentru că toți erau „copiii” lui. După 1990, aceste caracteristici nu dispar, ci se amplifică. În plus, situația statului se înrăutațește, el fiind acum „virusat” de interese private, legate de privatizare și de acumularea primitivă a capitalului. Din această cauză, el nu poate sancționa încălcarea contractului constituțional (Hobbes), nerespectându-și astfel menirea. Pericolul este cel descris de Montesquieu: dacă o țară este coruptă și o guvernare este coruptă, acea țară este gata de a dispărea sau de a fi ocupată. În aceste condiții, problema care se pune este să construiești acel design instituțional în care statul să fie scos din jocul contractului constituțional ca apoi să-l devirusezi de constelația de interese private. Privatizarea rapidă reprezintă, prin urmare, o urgență.