România deleuziană în fragmente (II). Despre drama romă (I)

Am citit despre un experiment al unui ornitolog făcut pe privighetoare. Când ouălele era gata să eclozeze, le-a luat la acasă, așa că noii născuți s-au trezit nu în pădure, ci într-o locuință confortabilă. După ce puii au crescut, omul i-a dus în habitatul natural unde a constatat că în absența tatălui, bietele păsărele nu au putut dobândi darului cântului. Și cum să atragă ei femeiuștile, cu vocile lor răgușite și sparte, copie după cele auzite de ei prin bucătăria ornitologului? Fără urmași, această abatere de la *normă* s-a stins singură. 

Ceva similar s-a întâmplat în satul meu, din Bucovina natală, în care, nu se știe cum, într-o familie, au apărut o generație de derbedei violenți. Ăștia a lui Culic, așa li se spunea, au făcut și pușcărie până la urmă. Treaba este că atunci când le-a venit vremea însurătorii, nici o fată nu s-a dus după ei din cauza proastei reputații și au rămas frații Culic neînsurați, fără familie, au îmbătrânit și până la urmă au murit singuri, cu ei stingându-se spița familiei, pentru că nimeni din jur nu a uitat durerea și necazurile pe care le-au pricinuit. 

România deleuziană în fragmente (I)

Există la Foucault o afirmaţie care m-a pus pe gânduri:,,în timp ce rolul ştiinţei este de ne face să cunoaştem ceea ce nu se vede, rolul filosofiei este de a ne face să vedem tocmai ceea ce vedem”. Ce facem cu evenimentul care schimbă radical mersul lucrurilor? În spiritul lui Foucault, îndrăznesc să afirm că nu este sociolog acela care nu are simţ filosofic, care nu este capabil să semnifice ceea ce vede, mai ales atunci când se ocupă cu fapte unice, aşa cum se întâmplă în cercetările de diagnoză organizaţională ce solicită din plin observaţia sau când foloseşte interacţionismul simbolic în studii calitative.

Vine la mine un prieten care îmi spune că regia locativă nu-i dă adeverinţă că este chiriaş. Povestea este mai complicată. Omul locuieşte într-o casă din centrul istoric, are o cameră de vreo 16 mp, fără baie şi dispune de o bucătărie care are şi rol de hol de intrare şi de o magazie în curte, în total aproape 8 mp. Casa este în litigiu. Moştenitorul ar fi avut dreptul la o treime din suprafaţa în care stă omul, dar renunţă în favoarea statului român. La proces judecătoarea dă o sentinţă prin care îi impune celui în cauză să plăteasca pe cei 8 mp 4000 de euro, cu banii jos, ca şi cum el ar fi venit de pe stradă şi ar fi cerut locuinţă. Mai exact, pe cei 16 mp, adică pe două treimi din locuinţă are de plătit 9000 de lei în nu ştiu câţi ani, iar pe o treime, 18000 de lei. Nu-ţi trebuie studii speciale de matematică să descoperi că o treime de locuinţă ajunge să coste dublu decât două treimi. Este logic? Este moral? De aceea omul vrea adeverinţă de la regia locativă pe treimea în cauză prin care să arate în instanţă că el locuieşte acolo de 35 de ani în acel spaţiu şi că va plăti valoarea celor 8 mp în raport cu ceea ce prevede legea în cazul chiriaşilor şi nu ca şi cum ar cere locuinţă de la stat. Stratagema este bine gândită: se ştie că omul este sărac şi că nu are aceşti bani şi că va trebui, în cele din urmă, să părăsească locuinţa. Simplu şi clar! Aşa au ajuns sub cerul liber oameni care aveau un acoperiş deasupra capului, graţie mecanismului descris de Deleuze şi Guattari: ,, nu legea este cea care se enunţă în virtutea exigenţelor prefăcutei ei transcendenţe, dimpotrivă aproape enunţul, enunţul face legea, în numele unei puteri imanente a celui care enunţă”. Iar omul necăjit nu se poate apăra, căci vorba aceloraşi gânditori: ,, dacă legea rămâne de nepătruns nu este pentru că ea ar fi retrasă în transcendenţa ei, ci pur şi simplu pentru că este lipsită de orice interioritate: se află întotdeauna în biroul de alături sau în spatele porţii, la infinit”.

Justiţie şi ordine socială. Note şi comentarii

În memoria celui care a fost Andrei Bodiu, 

care toată viaţa s-a simţit dator 

să întoarcă Darul care I-a fost dat 

Prima notă: H.H. Stahl şi practicile legate de moroi în cultura rurală tradiţională.

Un şir de evenimente neaşteptate dezorganizează lumea satului: ,, a murit nevasta lui Măruţă [..] În urmă au început a se stârpi păsările din curte”. Cauza este atribuită unei persoane decedate. Prima constatare: între lumea celor vii şi lumea celor morţi nu există o barieră astfel că decedatul, devenit spectru, poate transgresa graniţele. Întrucât faptele se derulează cu repeziciune, până la identificarea ,,vinovatului”, se trece rapid la acţiunea de blocare a răului: însemnări pe garduri, cruci făcute cu catran şi usturoi. Măsurile luate nu au putut însă împiedica producerea răului: ,, Că apoi au început a muri şi copiii. Din sănătoşi-teferi, s-au chircit, s-au zvârcolit o dată, de două ori şi gata. Piereau pe capete. Da’ nu zici că a trecut molima şi la vitele albe? Au început a pica şi ele” . Pentru ca molima să poată fi oprită, trebuie găsit cine se ascunde în spatele fantomei: ,,Ne-am gândit noi, ne-am socotit cam pe la ce uşi a umblat şi am tras cu gândul că o fi alde a lui Măruţă. Murise cam pe iarnă. Treabă încurcată. O fi avut bărbatu-so vină? N-a fi avut? Da, jandarii l-au lăsat în pace. Cică singură şi-ar fi făcut seama.”

Bucovina ‑ spiritul occidental în spaţiul românesc; o perspectivă sociologică

În memoria părinţilor mei

Preambul Cele patruzeci de interviuri cuprind momente istorice distincte. Un prim moment este acela al vieţii în Bucovina în perioada interbelică până la ultimatumul sovietic. Al doilea, cel al traumei, cuprinde evenimentele derulate din momentul intrării trupelor sovietice şi se întinde până la acordurile de pace postbelice ce consfinţesc împărţirea Bucovinei în două părţi. Ultimul moment, al „spaimei”, adica al vieţii de după 1945, când statutul de „refugiat” pe care bucovinenii l‑au avut în România este înlocuit cu acela de „fugar”, de unde şi teama că ar putea fi trimişi înapoi, în Bucovina sovietică. Textul de faţă conţine o interpretare a informaţiilor ce au legătură doar cu primul moment, decupându‑se din interviuri doar acele elemente ce descriu modul în care se desfăşura viaţa în Bucovina după 1918.

Consideraţii generale
Dacă citim cartea de istorie, Bucovina apare ca fiind una din provinciile istorice ale României. Criteriile ce definesc noţiunea de „provincie istorică” se referă la un teritoriu bine delimitat geografic, gestionat de o structură administrativă autonomă, cartografiat pe harta Europei şi populat de o comunitate care are, dincolo de compoziţia sa etnică, o mentalitate distinctă. Atribuirea acestui statut Bucovinei ţine de un fapt istoric, anume intrarea teritoriului în cauză în componenţa Imperiului Habsburgic. Cu alte cuvinte, dacă acest fapt istoric nu s‑ar fi întâmplat, nu am fi putut vorbi nici de Bucovina şi nici despre bucovineni. În termenii lui Ion Conea, Bucovina îndeplineşte condiţiile „ţară” (1) având „duh propriu”. Nu întâmplător ea mai apare sub expresia „Ţara de Sus”.

Complementar acestei viziuni, Anton Golopenţia, sociolog şi geopolitician în cadrul Şcolii Sociologice de la Bucureşti, include în criteriile ce definesc provinciile o stare culturală care, pentru mediul rural, ar cuprinde „igiena, alimentaţia, gradul de productivitate a muncii, capacitatea de a‑şi valorifica produsele, de a‑şi însuşi perfecţionările tehnice”(2). Fenomenul de modernizare presupune că „spiritualitatea locală e înlocuită cu cultura comună a naţiunii întregi: tehnicile ei empirice de lucru, de vindecare, de trai, sunt înlocuite prin cunoştinţe de agricultură raţională şi zootehnie, de medicină, de igienă” (3). Aceste atribute se regăsesc în cazul Bucovinei ajunsă sub guvernarea austriacă după 1775. Vorbim, în acest caz, de două rupturi, prima, în raport cu Moldova şi cu locuitorii ei, iar a doua ruptură, cea produsă prin modernitate. Bucovina este rezultatul unei modernizări prin ruptură.

Plecând de la recensământul din 1930, Anton Golopenţia descrie Bucovina drept „centru al ştiinţei de carte” care, împreună cu Ardealul, întrece Muntenia şi Moldova la acest capitol. Pentru cercetătorii Şcolii Sociologice de la Bucureşti nu exista nici o îndoială cu privire la existenţa unui „duh propriu” în ceea ce priveşte „ţările” şi a capacităţilor lor diferite în a realiza modernizarea, punând accentul pe necesitatea corelării politicilor publice cu aceste nivele distincte de dezvoltare. Discutând pe marginea proiectului de lege cu privire la organizarea administrativă a ţării, Ion Conea aduce în discuţie în 1938 un principiu similar cu ceea azi am numi conceptul „diferenţă”, precizând că „o pierdere a deosebirilor provinciale nu duce spre întărirea unităţii naţionale, ci ea va scădea – dimpotrivă ‑ posibilităţile ei de vieaţă”. Altfel spus, organizarea administrativă nu ar trebui să producă un fenomen de uniformizare, ea ar trebui să fie astfel construită încât să aibă capacitatea de a face faţă complexităţii, prin acceptarea acestor diferenţe dintre provincii.

Analizând cele patruzeci de interviuri prezente în această carte apreciem că specificul Bucovinei ca provincie istorică ţine de existenţa unui „spirit occidental”. Acesta a fost duhul său.

Presupoziţia de bază a acestui text este de tip Berger şi Luckmann, anume că „lumea vieţii cotidiene nu este doar dată ca realitate pentru membrii obişnuiţi ai societăţii, în acţiunile subiectiv‑semnificative din viaţa lor. Ea este şi lumea care se iveşte din gândurile şi acţiunile lor şi este menţinută ca reală de acestea” (4). Cu alte cuvinte, faptul că toţi cei intervievaţi se definesc ca fiind bucovineni şi leagă identitatea lor de o reprezentare a Bucovinei ca realitate distinctă ne îndrituieşte să căutăm caracteristicile spaţiului în cauză în discursurile lor despre Bucovina. Interviurile luate bucovinenilor ilustrează o clară şi inconfundabilă conştiinţă a apartenenţei la această provincie. Există în toate aceste interviuri un element tranşant, în sensul foucauldian al termenului (5), element care ar îngloba câteva atribute pe care respondenţii le asociază ca fiind proprii spiritului bucovinean: un anumit individ filosofic‑juridic dotat cu simţ antreprenorial, un etos definit prin multiculturalism, toleranţă etnică şi stil de viaţă şi nu în ultimul rând, o stare de disciplină şi de corectitudine impuse de un mecanism disciplinar.

Acest „spirit occidental” reprezintă consecinţa guvernării austriece, guvernare orientată spre modernizarea unei societăţi neomogene, modernizare începută la finele secolului al XVIII‑lea şi continuată pe toată durata secolului al XIX‑lea. Este perioada în care guvernarea de tip european este marcată, aşa cum arată Foucault, de principiul raţiunii de stat, adică de ideea mercantilismului, a poliţiei şi a balanţei europene. Să nu uităm că ,,visul” oricărui imperiu este acela al nemuririi. Ocuparea de către austrieci de noi teritorii (cum a fost cazul părţii de nord a Moldovei) ilustrează acest vis şi această ecuaţie a balanţei europene, a raporturilor cu alte state şi care apoi s‑au transformat într‑o problemă internă, de întărire a statului, prin fiscalitatea obţinută prin strângerea de taxe şi impozite de la locuitori. În acest context se pun două probleme: prima, a creşterii în general, şi alta, de creşterea în special a numărului de locuitori, iar a doua vizează naşterea unei „noi arte de a guverna şi a unor mecanisme având funcţia de a produce, de a insufla, de a majora libertăţi, de a introduce un surplus de libertate, printr‑un plus de control şi de intervenţie” (6). Începând cu a doua parte a secolului al XIX‑lea asistăm însă în plan european la un fenomen de emancipare naţională care va cuprinde şi minorităţile care vor începe lupta împotriva „marilor aparate de stat ( în special, austriac şi rusesc)”(7).

Corupția și urgența privatizării

Îeșirea țării din comunism a consemnat existența unei societăți corupte și a unui stat corupt. În comunism, actorii sociali, în limitele libertății de care beneficiau, își atingeau scopurile încercând să se șantajeze și să se înșele reciproc. Statul nu putea să-i sancționeze pentru că toți erau „copiii” lui. După 1990, aceste caracteristici nu dispar, ci se amplifică. În plus, situația statului se înrăutațește, el fiind acum „virusat” de interese private, legate de privatizare și de acumularea primitivă a capitalului. Din această cauză, el nu poate sancționa încălcarea contractului constituțional (Hobbes), nerespectându-și astfel menirea. Pericolul este cel descris de Montesquieu: dacă o țară este coruptă și o guvernare este coruptă, acea țară este gata de a dispărea sau de a fi ocupată. În aceste condiții, problema care se pune este să construiești acel design instituțional în care statul să fie scos din jocul contractului constituțional ca apoi să-l devirusezi de constelația de interese private. Privatizarea rapidă reprezintă, prin urmare, o urgență.

Traumă versus Stres: o poveste Est-Vest de la finele secolului al XVIII-lea

Rezumat: Lucrarea de faţă reprezintă un exerciţiu de recuperare sociologică a unei întâmplări ilustrate într-un jurnal de călătorie al unui diplomat occidental, aflat în trecere prin Moldova, la finele secolului al XVIII-lea şi în care există trei personaje ce aparţin a trei culturi diferite: un moldovean, un turc şi un francez.
La prima vedere am putea circumscrie întreaga povestire în cadrul lemei lui Thomas, a profeţiei de autorealizare creativă, potrivit căreia ,,dacă oamenii consideră un fapt ca real, el va deveni real prin consecinţe”. Ca atare, reprezentarea ce stă la baza comportamentului nostru se va adeveri prin consecinţele produse de propriul nostru comportament. Putem face un pas înainte şi să introducem sintagma foucauldiană, „putere-cunoaştere” şi să spunem că o relaţie de putere generează modurile de cunoaştere şi conţinutul cunoaşterii ce furnizează puterii instrumentele de impunere.

Puterea însă produce în acţiunea ei de guvernare un individ filosofic-juridic (o altă sintagmă foucauldiană) care, în modul în care este el configurat, susţine guvernarea. O lumea a violenţei naşte un individ traumatizat. Acest individ traumatizat susţine practicile sociale şi modul în care societatea funcţionează. Totodată, pe acest individ traumatizat se sprijină guvernarea. Acesta este punctul de plecare în modernizarea societăţii româneşti.

Întrebarea: cât din acest individ traumatizat al secolului al XVIII-lea, din felul său de a fi definit de modurile de adaptare la agresivităţile din spaţiul său şi la cele din afara spaţiului său, a mai rămas astăzi? Dacă privim istoria dintr-o perspectivă a continuităţii, afirmând că omul traumei este încă viu în noi, înseamnă să susţinem că, în raport cu un context occidental, suntem „altfel”. Dacă credem că acest individ filosofic-juridic este doar o amintire, că nu ne regăsim în el, înseamnă să susţinem că istoria, ca fapt real, se caracterizează prin discontinuitate şi în acest caz, ar trebui să vedem care au fost acele rupturi între condiţiile de funcţionare a societăţii pe de o parte şi guvernare, pe de altă parte, de la 1780 încoace, care au remodelat matricea omului traumatizat.

Cuvinte cheie: autonomie, bios, drept natural, drept pozitiv, libertate subiectivă, putere a suveranităţii, stres, traumă, , viaţă nudă, violenţă, zoé.

,,Despre schimbare şi despre om în ,, Vechiul Regim şi Revoluţia” ( Alexis de Tocqueville)- un comentariu”

Abstract:Prezentul studiu urmăreşte două aspecte. Primul aspect vizează identificarea factorilor cauzali şi condiţionanţi ilustraţi de Tocqueville, în analiza Revoluţiei franceze, factori la care gânditorul francez ajunge comparând societatea franceză cu cea engleză. Al doilea aspect este legat de identificarea caracteristicilor subiectului, ale celui care a trăit şi acţionat sub Vechiul Regim şi ale celui ce iese în prim-planul revoluţiei şi care va activa în perioada postrevoluţionară. Vorbim în acest caz de germenii a ceea ce în sociologie se va numi ,,individualism metodologic”. Tocqueville încearcă să surprindă logica sistemelor sociale în actul de producţie şi reproducţie socială în strânsă relaţie cu ,,lumea” interioară a actorului social, individul sau grupul pe care acest act de producţie îl presupune. Regăsirea în discursul gânditorului a unor concepte ce ţin de psihologie socială şi sociologia emoţiilor fac din studierea lui Tocqueville un demers profitabil.

Cuvinte cheie: empirism, apriorism, tehnocraţie, despotism, centralizare, ură, resentiment;

,,Despre democraţie în America”( Alexis de Tocqueville). O lectură postmodernă

Abstract: Pornind de la formele actuale ale cunoaşterii se pot creiona acele trăsături ale modernităţii existente in nuce în societatea americană de la începutul secolului al XIX-lea. Cinetism în exterior, în relaţie cu natura, căruia îi corespunde un cinetism intern definit de mobilitate socială şi democraţie politică, naşterea unui subiect capabil să susţină mişcarea cinetică, subiect ce acţionează pe bază de proiect, motivat atât de nevoia de egalitate, cât şi cea de libertate, într-un permanent efort de desacralizare şi de inovaţie şi care este ameninţat permanent de anomie şi despotism, acestea reprezintă temele prezentei analize dedicată modernităţii americane şi care se prefigurează a fi a societăţii occidentale în ansamblul său.

Cuvinte cheie: subiect, adevăr,anxietate, despotism, cinetism, egalitate, libertate, democraţie;

Istorie şi sociologie; o perspectivă ,,genealogică”

Rezumat: Ce putem învăţa citind o corespondenţă de acum 70 de ani, din preajma celui de-al doilea război mondial, când se ştie care a fost cursul istoriei ? Sociologul este interesat să vadă cum se produce un evenimentul, cum generează el alte acţiuni, ce motivaţie şi ce strategii au actorii şi cum interacţionează ei. Lucrarea de faţă îşi propune, folosind analiza de discurs, să identifice acele concepte sociologice care ar putea produce explicaţii în sfera geopoliticii, legate de modul în care Germania şi-a construit hegemonia, plecând de la o perspectivă ,,genealogică”, adică identificând logica unei situaţii care a circumcise raţiunea unei decizii. Observăm cum un tratat de pace ,,sever” impus Germaniei, a produs costuri de supraveghere mari, costuri ce nu au putut fi susţinute de învingători, din cauza ,,dependenţei lor de traseu”, care a făcut ca binele să fie sacrificat în favoarea ,,confortului”. Înţelegem cum succesele militare au constituit ,,proba adevărului” unei ideologii şi i-au legitimat pe liderii nazişti, generând o ,,fantasmă de grup”. Desluşim în relaţiile dintre Germania, Rusia Sovietică şi tandemul franco-englez toate elementele care definesc o triadă şi implicit toate elementele de putere pe care jocul bazat pe impunerea/ acceptarea de incertitudini le generează. Toate acestea fac dovada că noţiunile şi conceptele sociologice pot produce iluminări, atunci când ele se teritorializează în spaţii noi, precum geopolitica sau războiul.

Cuvinte cheie: interdependenţă, costuri de supraveghere, dependenţă de traseu, putere, incertitudine;

Caragiale. O citire postmodernă

Momentele omagiale reactivează recipientele cu stereotipuri. Dezgropate, ele devin soluţii salvatoare la sesiunile ştiinţifice cu dedicaţie şi în cuvântările de la lansările de carte. Discursurile au ţinte bine definite, îşi propun să recupereze autorul sau anunţă zgomotos redescoperirea lui. Caragiale nu poate fi nici recuperat şi nici redescoperit, el poate fi numai reactualizat. Nu-l folosim noi pe Caragiale pentru a caracteriza situaţii şi oameni, în afara oricărei demonstraţii suplimentare? Nu sunt, oare, citatele din Caragiale folosite drept argumente irefutabile, într-un efort de economisire a timpului şi a energiei? Şi nu ne situăm astfel într-o perspectivă a continuităţii în istorie, în încercarea de a da o definiţie devenirii?

Reactualizarea poate urmări şi un alt scop: acela de a identifica structura unei realităţi sociale, întemeiată pe un sistem de dispozitive de practici sociale, de practici de guvernare, de cunoaştere, care ar configura subiectul, adică acel subiect filosofic-juridic care pune în mişcare maşinile disciplinare. Prin această abordare ce poartă amprenta ,, Foucault” căutăm să obţinem o înţelegere a societăţii româneşti de la finele secolului al XIX-lea.

Un exerciţiu de ,,genealogie”- o formă de reactivare a cunoaşterii minore

Abstract:

Ce mai este sociologia astăzi? O ştiinţă riguroasă, cu graniţe bine delimitate sau o formă de cunoaştere mai generală? Ce este sociologul astăzi? Un intelectual în căutarea realităţii care să-i ofere oportunitatea aplicării cunoştinţelor deţinute   sau un antreprenor prins în mecanismul producerii şi reproducerii socialului. Primul tip de sociolog aparţine mediului academic. Cel de-al doilea este cel pe care-l găsim unde nici nu bănuim. Sociologul-universitar este fiul legitim al marilor naraţiuni şi al procedurilor de validare adevăr-fals. Cel de-al doilea este prizonierul cunoaşterii locale şi al adevărului vieţii cotidiene, aşa cum apare ea în  tranzacţiile comerciale, în jurnalele de călătorie, în povestirile din organizaţii, în memoria orală, în sfaturile pe care le dă în funcţia sa de consultant al managerului.  Această cunoaştere locală, această ,,anti-ştiinţă”  ar putea fi ,,colonizată” prin intermediul conceptelor ce aparţin marilor naraţiuni. Ajungem astfel la conceptul foucaultian de ,,genealogie”. Lucrarea de faţă reprezintă o aplicaţie a acestui concept pe un fapt ilustrat într-un jurnal de călătorie - un francez şi un turc, aflaţi în Moldova secolului al XVIII-lea -,  şi o încercare de a salva câte ceva din funcţia eliberatoare a sociologiei.

Suburbia sau despre logica lui ,,nici-nici”

,,Frontiera este locul libertăţii” susţin Deleuze şi Guattari! Dacă iei o carte de istoria urbanismului imposibil să nu-ţi sară în ochi ideea! Guvernarea Braşovului medieval permitea existenţa tranzacţiilor ilicite după zidurile oraşului, iar în acelaşi moment istoric, în Bucureşti, cei care doreau să facă afaceri ilegale se mutau dincolo de barierele de la intrarea în oraş! Acolo, la marginea oraşului, şansele de a scăpa controlului cresc, acolo oportunităţile se înmulţesc, acolo e mai multă libertate.

Construite  în proximitatea cartierelor cu locuinţe colective, noile suburbii ale epocii postrevoluţionare reproduc acest arhetip. O perioadă bună de timp după 1990,  noţiunea de perimetru al oraşului,  nu a mai funcţionat. În fapt, instaurarea unui nou mecanism de funcţionare a societăţii, bazat pe proprietatea privată şi apariţia unui amplu fenomen social, al  retrocedările de proprietăţi, au aruncat în aer principiile urbanismului. Cauza? Asocierea urbanismului cu organizarea socială  de tip comunism. Desacralizarea care s-a produs după 1990  a afectat sfere întregi ale vieţii sociale: conducerea şi atributele sale de prognoză şi planificare, disciplina în muncă, funcţiile sociale de control. Simultan s-a produs şi un fenomen  de dezinhibare ce a cuprins atât sfera vieţii publice,  cât sfera vieţii private ( familia), ajungând chiar la nivelul sferei intime, aceasta din urmă pătrunzând şi ocupând, prin intermediul mass-media, spaţiul public. 

,,Scrisori din Rusia. Rusia în 1839 » (Marchizul de Custine); comentariu postmodern

Abstract: 

Cum funcţionează un stat despotic? care este relaţia dintre puterea suveranităţii şi individ? în ce mod se înscriu dorinţele individului în corpul social într-o societate despotică? ce funcţie joacă violenţa în cadrul statului şi al societăţii civile?În ce măsură un fapt social devine un fapt cultural? Au toate aceste vreo legătură cu expansiunea imperiului ţarist în secolul al XIX-lea? Acestea au fost întrebările care au stat la baza prezentei analize.

,,Ursul, statul şi societatea”- o perspectivă sociologică asupra unei problematici din sfera conservării naturii

Autori:

Ştefan Ungurean ( Facultatea de Sociologie şi Comunicare, Universitatea Transilvania din Braşov),

George Predoiu ( Facultatea de Silvicultură şi Exploatări Forestiere, Universitatea Transilvania din Braşov),
Cristian Bălăcescu (  Facultatea de Ştiinţe Economice- Institutul de Administrare a Intreprinderilor, Universitatea Transilvania din Braşov).

Proiectul ,,LIFE  – Îmbunătăţirea condiţiilor privind conservarea carnivorelor mari – transferul celor mai bune practici” (  Bulgaria, Grecia,  Italia şi România) a inclus două demersuri. Primul, calitativ ( codare tematică, prelucrare  nVivo) vizând  implicarea  instituţiilor statului în conservarea ursului.  Al doilea, cantitativ ( prelucrare SPSS) urmărind  raportarea faţă de urs a membrilor comunităţilor ,,călcate” de acesta. Discursurile de adevăr mărturisesc că  instituţiile nu vorbesc ,,o singura limbă”, reţeaua - amestec de  suveranităţi şi puteri disciplinare ( Foucault)-, permiţând ursului să scape controlului, în condiţiile în care nu dispune de spaţiu propriu, el devine din ce în ce mai vizibil, ieşind în întâmpinarea omului, considerat drept ,,sacru”, dar şi  generator de profit. Oglindă a sinelui,  îl percepem ca   fiinţă care trebuie protejată numai  dacă nu ne  intră ,,în bătătură”, dar şi a civilizaţiei, construită pe definiţia  iluministă a modernităţii, omul ,,răspunde”- animalul ( ,,celălalt absolut”) ,,reacţionează”. Varianta înlocuitoare,  ,,cine suferă - cine nu suferă” ( Derrida), empatia, bază  a refacerii comuniunii om - natură, nu pare, deocamdată, realizabilă.  Sugestia propusă, cu probleme şi ea: pornindu-se de la conceptele de ,,parc” şi de ,,îmblânzire” ale lui Sloterdijk ( aplicaţii heideggeriene), să gândim conservarea ursului în termenii unei teorii a bunului public (Olson).

(Conferinta Facultatii de Sociologie si Asistenta Sociala - Universitatea din Bucuresti - Mai 2011)

Sociologia şi literatura; o analiză postmodernă a romanului ,,Răscoala”

Abstract: Studiul de faţă reprezintă o încercare de  explicare sociologică a societăţii româneşti de la începutul secolului al XX-lea plecând de la ,,realitatea” unui text literar, romanul ,,Răscoala” al romancierului Liviu Rebreanu. În plus, studiul se vrea a fi o demonstraţie legată de modul în care literatura poate servi nu atât la idealul iluminist legat de formarea sufletului, cât la înţelegerea lumii care ne înconjoară.

Oraşul medieval transilvan: un exerciţiu de genealogie a inovaţiei şi a modernizării sociale

Abstract

This article focuses on the way in which the concept of „path dependency” can be used in analyzing the social modernization phenomenon. Social modernization depends, historically speaking, on the history of the city – defined, as Weber does it, as illegitimate type of domination. Knowing the medieval Transylvanian city (in this case Brasov), allows us to understand certain modernity characteristics and could explain nowadays’ Romanian regional disparities. The key-concept that we propose is genealogy.

Key-concepts: disciplinary power, control, panopticon pattern, coercion – coercitivity, genealogy.


Rezumat: problema care este pusă în articolul de faţă vizează aplicarea conceptului de ,,dependenţă de cale” în analiza fenomenului de modernizare socială. Modernizarea socială este legată, istoric vorbind, de istoria oraşului, definit, aşa cum o face Weber, ca formă de dominaţie nelegitimă. Cunoaşterea oraşului medieval transilvan( exemplul ales este Braşovul), ne permite să înţelegem anumite caracteristici ale modernităţii şi ar putea constitui o explicaţie legată de disparităţile regionale vizibile astăzi în spaţiul românesc. Conceptul-cheie pe care îl propunem spre folosinţă este cel de genealogie.
Cuvinte cheie: putere disciplinară, control, model panoptic, coerciţie-coercibilitate, genealogie.

Literatura ca salvare - o interpretare Deleuze-Foucault la ,, Moartea lui Ivan Ilici” de Lev Tolstoi

A fi sănătos este o stare, a muri este un proces. A fi sănătos este starea solicitată şi definită de ideea birocratică. A muri ţine de ideea creştină. ,, Moartea lui Ivan Ilici” este descrierea unei confruntări dintre cele două idei. O confruntare care se duce pe sufletul şi trupul lui Ivan Ilici, între minciună şi adevăr, între raţionalitate instrumentală şi raţionalitatea substanţială. Chiar dacă pare inutil, precizăm: locul lui Ivan Ilici poate fi ocupat de oricare dintre noi.

Cine este Ivan Ilici? Un birocrat care-şi îndeplineşte cu conştiinciozitate obligaţiile de muncă şi care socoteşte că ,, că este de datoria lui să facă tot ceea ce era considerat ca atare de persoanele cu poziţie, ierarhic, superioară”. Este demn, corect, cinstit în raporturile sale profesionale. Nimic nu i se poate imputa, nimeni nu are ce să-i reproşeze.Trăieşte slujind prin profesie, cu devotament, societatea în care s-a născut. Fără oameni ca el, aceasta nu ar putea funcţiona. Este deci o rotiţă importantă într-o maşinărie. Această ,,nevoie socială” devine lumea lui interioară, proba autenticităţii sale, a visurilor sale, legitimarea felului său de a fi. 

Ca un excelent birocrat dispune de arta de a despărţi, ,,de a nu amesteca chestiunile de serviciu cu viaţa lui intimă”. Tocmai pentru că deţine o poziţie în ierarhie şi este ataşat valorilor instituţiei ,, îşi permitea uneori în glumă să amestece relaţiile de servici cu cele de viaţă intimă”. Este conformist, dar joacă, în acelaşi timp şi cartea libertăţii, a inovatorului. Este în interior situaţiei, dar vrea să arate că este şi în exteriorul ei. Ca judecător de instrucţie este expresia legii, deci a puterii, dar doreşte ,,să arate” că este în etic. Ivan Ilici nu abuzează de puterea sa , dimpotrivă ţine ,, să şi-o manifeste cât mai blând cu putinţă; dar conştiinţa că el dispune de o asemenea putere şi că se poartă totuşi cu blândeţe constituia pentru el atracţia şi principalul interes pentru noul său post ”. ,,Bunătatea” sa provine însă tocmai din puterea pe care o are şi nu din vreo virtute morală, sinele său este ,, un decident plin de bunăvoinţă” ( Geert Hofstede), tipul de autocrat benevolent. Pe scurt, este într-o anume realitate, dar vrea să arate că ocupă şi spaţiul advers sau cel puţin, un spaţiu diferit. Schimbarea înseamnă o constantă reteritorializare în familie sa, ,, în sistemul aservirilor şi al autorităţii” ( Deleuze), încadrabilă într-o mişcare amplă de deteritorializare reală, în marele spaţiu rusesc, în căutare de bunăstare.

Elita, ,,celălalt om” şi sănătatea; o abordare postmodernă, sau despre sacralizarea trupului şi profanarea sufletului

Când Locke scria în ,, Al doilea tratat despre cârmuire” că ,,fiecare om are o proprietate , şi anume asupra propriei persoane”, el deschidea mai multe ferestre. Prima, justificarea proprietăţii, anume că ea înseamnă muncă. Graţie proprietăţii, oamenii sunt în poziţie de libertate, egalitate şi independenţă şi, de pe această poziţie, ei consimt să formeze societatea civilă şi societatea politică, a cârmuirii. Secolul al XVII-lea, secolul în care Locke a trăit şi a scris, este unul în care se pun bază principiilor modernităţii solide (definiţia aparţine lui Bauman) şi care se construieşte pe o anumită relaţie dintre muncă şi sănătate. Pe acest temei şi în această asamblare, îngrijirea sănătăţii este o chestiune care se pune în directă legătură cu viaţa socială şi cu guvernarea. 

De altfel, până în secolul al XVII-lea, în lumea occidentală luarea în grijă colectivă a bolii a fost inclusă într-o procedură de asistenţă acordată săracilor (Foucault). Începând cu acest secol se urmăreşte dispariţia săracului de pe harta îngrijirilor medicale, scoaterea acestuia de pe lista asistenţei sociale şi captarea lui de aparatele de producţie, într-un proces de deferire, similar mecanismelor juridice. Formula capitalului se suprapune pe cea a muncii, dar şi pe cea a sănătăţii şi vorbim acum de ,,capital de sănătate”, concept care intră în ecuaţia exploatării. Sau cum spune François Cusset în numărul din ianuarie 2008 al lui ,,Le Monde Diplomatique” asistăm acum la un ,, şantaj unanim pentru gestiunea individuală a propriei sănătăţi”, având drept consecinţ[ istorică construirea unei întregi strategii de imputare care are ca obiect un anumit individ, cel care nu face sport, băutorul, fumătorul, etc, imputare care face din boală o greşeală personală. Iar această greşeală este, de fapt, o rămăşiţă a ideii păcatului cu care fusese altădată înconjurat bolnavul, a viziunii creştine a ,,trupului păcătos” şi a bolilor care vin din cauza păcatelor. 

Subculturile spaţiului urban: o ipoteză

Întâmplarea a făcut ca în drumul meu spre Bucureşti să fiu, în trenul care îi aducea spre casele pe tinerii care fuseseră la concertul susţinut de ,,The Scorpions”, cu ocazia zilelor culturii de la Sibiu. După o noapte petrecută în frig la întâlnirea cu idolii, cei în cauză erau suficient de obosiţi pentru a fi autentici.După cum arătau şi prin tot ce făceau se defineau ca autonomi. Lumea le spune rockeri, adică un grup, care împărtăşeşte nu numai o orientare comună spre un anumit tip de muzică, ci şi un anume mod de comportament, de ţinută vestimentară, de un fel anume de a vorbi, de împodobire a trupului şi de a-l supune, pentru a-l disciplina. Erau clar emoţionali, de altfel, am căutat să identific în comunicare reflexivităţi, dar nu am găsit decât informaţii şi trăiri. Pe scurt, aveam în faţa mea membrii unei subculturi.
 


Într-una din serile trecute, seara, la ştiri am văzut confruntările duse pe stadioane între tineri ( suporteri) şi jandarmi. La un moment dat galeria uneia dintre echipe a afişat un bener pe care scria ,,Filmati-ne, deţinem rolul principal!”. Mesajul era indubitabil îndreptat spre autorităţi, sugera dezvăluirea armei secrete ( filmarea galeriei) şi consemna inutilitatea şi imoralitatea acesteia, incapacitatea puterii jandarmilor de a respecta principiile luptei. A urmat apoi lupta, gazele lacrimogene împotriva petardelor, bastoane versus scaune şi fiare, o confruntare directă a trupurilor, între benere de o parte şi portavoci şi telefoane mobile , de cealaltă parte, vizualul în opoziţie cu auditivul şi totul ca suport al celuilalt spectacol, cel al meciului propriu-zis. Suntem în faţa altui tip de subcultură.



,,Oxford Dictionary of Sociology” apreciază că aceste subculturi apar ca soluţii colective la problemele născute din aspiraţii blocate ale unor persoane sau datorate poziţiei ambigue în societate. În situaţiile prezentate membrii celor două culturi au ceva în comun, vârsta lor, cuprinsă între cincisprezece şi douazeci şi cinci de ani. Este această perioadă a vieţii una a poziţiei ambigue în societate? Discuţia se poate duce şi pe cealaltă direcţie, a blocării aspiraţiilor. Dacă rockerii îmi apar a exprima refuzul de încadrare în logica socială a angajamentului, refuz construit pe simbolul diferenţierii şi al fragmentării, pe fond ei fiind împotriva consumului şi a societăţii materialiste, violenţa de pe stadioane ar exprima mai degrabă asumarea acestor valori, dar şi contestarea acestei logici, care acordă unora recompense, iar altora nu. Nu întâmplător maşinile jucătorilor sunt atacate, nu întâmplător ei sunt traşi la răspundere şi ameninţaţi. Raportarea la ban este mult mai evidentă în acest ultim caz şi mult mai puţin prezentă în primul caz.

Demetropolizarea culturii în şase ipostaze

-->

Lecţia predată de Iluminism a fost să ne întrebăm în permanenţă despre semnificaţia prezentului şi de a-l raporta la o lege de acoperire, de genul ,, progresul în conştiinţa libertăţii”. Chestiunea ,, demetropolizării culturii” a fost abordată de regulă în acest tipar.




Ca realitate construită pe schema centru-periferie, demetropolizarea culturii poate fi văzută şi în cadrul unor aranjamente structurale, citite într-o perspectivă istorică şi care înglobează ideea, spaţiul, timpul, puterea/ dominaţia, tehnologiile comunicării. 




Prima ipostază: Herder citind în ,,Despre spiritul legilor” ( Montesquieu) cum că legile sunt raporturi esenţiale ce derivă din natura lucrului, apreciază că partea a doua a afirmaţiei acestuia, anume că legile sunt însă influenţate de tradiţii, religie, climă, sol, etc. este mai importantă. Dacă prima partea a discursului lui Montesquieu a stat la baza filosofiei luminilor, cea de-a doua parte fundamentează, prin Herder, tema spiritului poporului şi a istoriei care se conjugă la plural ( Finkielkraut), o idee care va întemeia, de altfel, romantismul şi tot ce a însemnat reacţia la adresa raţionalismului. Dar mai este o opoziţie sesizată de Finkielkraut, anume aceea dintre ,,cultura în general” şi ,,cultura mea”, de unde şi decăderea din clasa universalului a oricărei valori, atâta timp cât nu este locală, localizată la nivelul sufletului colectiv, gând care duce la problema specificului naţional şi la unitatea dintre raţiune şi istorie. Paralela Montesquieu-Herder ar putea fi citită şi altfel, aceea dintre o lume mai degrabă feudală şi comunitară, societatea germană şi una a monarhiei şi a statului, cum era cea franceză, între una construită pe multiplii centri ai deciziei şi alta axată pe un singur centru al deciziei şi foarte puternic, una în care spaţiul controlează timpul şi cealaltă în care timpul controlează spaţiul şi-l subordonează. Surprinzător, absolut surprinzător, disputa Montesquieu-Herder o regăsim şi în postmodernitate prin trimiterea la relaţia dintre universal şi particular, dintre global şi local.