Când Locke scria în ,, Al doilea tratat despre cârmuire” că ,,fiecare om are o proprietate , şi anume asupra propriei persoane”, el deschidea mai multe ferestre. Prima, justificarea proprietăţii, anume că ea înseamnă muncă. Graţie proprietăţii, oamenii sunt în poziţie de libertate, egalitate şi independenţă şi, de pe această poziţie, ei consimt să formeze societatea civilă şi societatea politică, a cârmuirii. Secolul al XVII-lea, secolul în care Locke a trăit şi a scris, este unul în care se pun bază principiilor modernităţii solide (definiţia aparţine lui Bauman) şi care se construieşte pe o anumită relaţie dintre muncă şi sănătate. Pe acest temei şi în această asamblare, îngrijirea sănătăţii este o chestiune care se pune în directă legătură cu viaţa socială şi cu guvernarea.
De altfel, până în secolul al XVII-lea, în lumea occidentală luarea în grijă colectivă a bolii a fost inclusă într-o procedură de asistenţă acordată săracilor (Foucault). Începând cu acest secol se urmăreşte dispariţia săracului de pe harta îngrijirilor medicale, scoaterea acestuia de pe lista asistenţei sociale şi captarea lui de aparatele de producţie, într-un proces de deferire, similar mecanismelor juridice. Formula capitalului se suprapune pe cea a muncii, dar şi pe cea a sănătăţii şi vorbim acum de ,,capital de sănătate”, concept care intră în ecuaţia exploatării. Sau cum spune François Cusset în numărul din ianuarie 2008 al lui ,,Le Monde Diplomatique” asistăm acum la un ,, şantaj unanim pentru gestiunea individuală a propriei sănătăţi”, având drept consecinţ[ istorică construirea unei întregi strategii de imputare care are ca obiect un anumit individ, cel care nu face sport, băutorul, fumătorul, etc, imputare care face din boală o greşeală personală. Iar această greşeală este, de fapt, o rămăşiţă a ideii păcatului cu care fusese altădată înconjurat bolnavul, a viziunii creştine a ,,trupului păcătos” şi a bolilor care vin din cauza păcatelor.
