Oraşul medieval transilvan: un exerciţiu de genealogie a inovaţiei şi a modernizării sociale

Abstract

This article focuses on the way in which the concept of „path dependency” can be used in analyzing the social modernization phenomenon. Social modernization depends, historically speaking, on the history of the city – defined, as Weber does it, as illegitimate type of domination. Knowing the medieval Transylvanian city (in this case Brasov), allows us to understand certain modernity characteristics and could explain nowadays’ Romanian regional disparities. The key-concept that we propose is genealogy.

Key-concepts: disciplinary power, control, panopticon pattern, coercion – coercitivity, genealogy.


Rezumat: problema care este pusă în articolul de faţă vizează aplicarea conceptului de ,,dependenţă de cale” în analiza fenomenului de modernizare socială. Modernizarea socială este legată, istoric vorbind, de istoria oraşului, definit, aşa cum o face Weber, ca formă de dominaţie nelegitimă. Cunoaşterea oraşului medieval transilvan( exemplul ales este Braşovul), ne permite să înţelegem anumite caracteristici ale modernităţii şi ar putea constitui o explicaţie legată de disparităţile regionale vizibile astăzi în spaţiul românesc. Conceptul-cheie pe care îl propunem spre folosinţă este cel de genealogie.
Cuvinte cheie: putere disciplinară, control, model panoptic, coerciţie-coercibilitate, genealogie.

Literatura ca salvare - o interpretare Deleuze-Foucault la ,, Moartea lui Ivan Ilici” de Lev Tolstoi

A fi sănătos este o stare, a muri este un proces. A fi sănătos este starea solicitată şi definită de ideea birocratică. A muri ţine de ideea creştină. ,, Moartea lui Ivan Ilici” este descrierea unei confruntări dintre cele două idei. O confruntare care se duce pe sufletul şi trupul lui Ivan Ilici, între minciună şi adevăr, între raţionalitate instrumentală şi raţionalitatea substanţială. Chiar dacă pare inutil, precizăm: locul lui Ivan Ilici poate fi ocupat de oricare dintre noi.

Cine este Ivan Ilici? Un birocrat care-şi îndeplineşte cu conştiinciozitate obligaţiile de muncă şi care socoteşte că ,, că este de datoria lui să facă tot ceea ce era considerat ca atare de persoanele cu poziţie, ierarhic, superioară”. Este demn, corect, cinstit în raporturile sale profesionale. Nimic nu i se poate imputa, nimeni nu are ce să-i reproşeze.Trăieşte slujind prin profesie, cu devotament, societatea în care s-a născut. Fără oameni ca el, aceasta nu ar putea funcţiona. Este deci o rotiţă importantă într-o maşinărie. Această ,,nevoie socială” devine lumea lui interioară, proba autenticităţii sale, a visurilor sale, legitimarea felului său de a fi. 

Ca un excelent birocrat dispune de arta de a despărţi, ,,de a nu amesteca chestiunile de serviciu cu viaţa lui intimă”. Tocmai pentru că deţine o poziţie în ierarhie şi este ataşat valorilor instituţiei ,, îşi permitea uneori în glumă să amestece relaţiile de servici cu cele de viaţă intimă”. Este conformist, dar joacă, în acelaşi timp şi cartea libertăţii, a inovatorului. Este în interior situaţiei, dar vrea să arate că este şi în exteriorul ei. Ca judecător de instrucţie este expresia legii, deci a puterii, dar doreşte ,,să arate” că este în etic. Ivan Ilici nu abuzează de puterea sa , dimpotrivă ţine ,, să şi-o manifeste cât mai blând cu putinţă; dar conştiinţa că el dispune de o asemenea putere şi că se poartă totuşi cu blândeţe constituia pentru el atracţia şi principalul interes pentru noul său post ”. ,,Bunătatea” sa provine însă tocmai din puterea pe care o are şi nu din vreo virtute morală, sinele său este ,, un decident plin de bunăvoinţă” ( Geert Hofstede), tipul de autocrat benevolent. Pe scurt, este într-o anume realitate, dar vrea să arate că ocupă şi spaţiul advers sau cel puţin, un spaţiu diferit. Schimbarea înseamnă o constantă reteritorializare în familie sa, ,, în sistemul aservirilor şi al autorităţii” ( Deleuze), încadrabilă într-o mişcare amplă de deteritorializare reală, în marele spaţiu rusesc, în căutare de bunăstare.

Elita, ,,celălalt om” şi sănătatea; o abordare postmodernă, sau despre sacralizarea trupului şi profanarea sufletului

Când Locke scria în ,, Al doilea tratat despre cârmuire” că ,,fiecare om are o proprietate , şi anume asupra propriei persoane”, el deschidea mai multe ferestre. Prima, justificarea proprietăţii, anume că ea înseamnă muncă. Graţie proprietăţii, oamenii sunt în poziţie de libertate, egalitate şi independenţă şi, de pe această poziţie, ei consimt să formeze societatea civilă şi societatea politică, a cârmuirii. Secolul al XVII-lea, secolul în care Locke a trăit şi a scris, este unul în care se pun bază principiilor modernităţii solide (definiţia aparţine lui Bauman) şi care se construieşte pe o anumită relaţie dintre muncă şi sănătate. Pe acest temei şi în această asamblare, îngrijirea sănătăţii este o chestiune care se pune în directă legătură cu viaţa socială şi cu guvernarea. 

De altfel, până în secolul al XVII-lea, în lumea occidentală luarea în grijă colectivă a bolii a fost inclusă într-o procedură de asistenţă acordată săracilor (Foucault). Începând cu acest secol se urmăreşte dispariţia săracului de pe harta îngrijirilor medicale, scoaterea acestuia de pe lista asistenţei sociale şi captarea lui de aparatele de producţie, într-un proces de deferire, similar mecanismelor juridice. Formula capitalului se suprapune pe cea a muncii, dar şi pe cea a sănătăţii şi vorbim acum de ,,capital de sănătate”, concept care intră în ecuaţia exploatării. Sau cum spune François Cusset în numărul din ianuarie 2008 al lui ,,Le Monde Diplomatique” asistăm acum la un ,, şantaj unanim pentru gestiunea individuală a propriei sănătăţi”, având drept consecinţ[ istorică construirea unei întregi strategii de imputare care are ca obiect un anumit individ, cel care nu face sport, băutorul, fumătorul, etc, imputare care face din boală o greşeală personală. Iar această greşeală este, de fapt, o rămăşiţă a ideii păcatului cu care fusese altădată înconjurat bolnavul, a viziunii creştine a ,,trupului păcătos” şi a bolilor care vin din cauza păcatelor.