Abstract
This article focuses on the way in which the concept of „path dependency” can be used in analyzing the social modernization phenomenon. Social modernization depends, historically speaking, on the history of the city – defined, as Weber does it, as illegitimate type of domination. Knowing the medieval Transylvanian city (in this case Brasov), allows us to understand certain modernity characteristics and could explain nowadays’ Romanian regional disparities. The key-concept that we propose is genealogy.
Key-concepts: disciplinary power, control, panopticon pattern, coercion – coercitivity, genealogy. Rezumat: problema care este pusă în articolul de faţă vizează aplicarea conceptului de ,,dependenţă de cale” în analiza fenomenului de modernizare socială. Modernizarea socială este legată, istoric vorbind, de istoria oraşului, definit, aşa cum o face Weber, ca formă de dominaţie nelegitimă. Cunoaşterea oraşului medieval transilvan( exemplul ales este Braşovul), ne permite să înţelegem anumite caracteristici ale modernităţii şi ar putea constitui o explicaţie legată de disparităţile regionale vizibile astăzi în spaţiul românesc. Conceptul-cheie pe care îl propunem spre folosinţă este cel de genealogie.
Cuvinte cheie: putere disciplinară, control, model panoptic, coerciţie-coercibilitate, genealogie.
Introducere în problemă
O constatare: disparităţile dintre regiuni şi zone se amplifică. În contextul noului principiu de funcţionare, construit pe competiţie şi care l-a înlocuit pe cel al Vechiului Regim, centrat pe cooperare, zonele, judeţele şi oraşele se găsesc acum în stare de concurenţă pentru atragerea de ,,constitutivi”, fie ei investitori, turişti, forţă de muncă sau studenţi. Spaţii geografice precum Banatul şi Transilvania par a fi în avantaj. Faptul corelează şi cu o calitate a vieţii mai bună a acestor regiuni. Din multitudinea de factori istorici care au concurat la producerea acestei realităţi ne vom opri asupra unuia, oraşul medieval transilvan. Modernizarea se produce pe fondul dezvoltării de tehnologii care au avut drept scop rezolvarea unei mari probleme, cea a siguranţei, prin producerea de structuri de raţionalitate care s-au materializat sub formă de habitusuri, practici, stiluri de viaţă.
Ipoteza de lucru: vom pleca de la problema ridicată de Max Weber, anume de ce în afara graniţelor Europei, nici dezvoltarea ştiinţifică, nici cea artistică, statală sau economică n-au luat-o în direcţia acelor căi de raţionalizare ce sunt specifice occidentului şi vom căuta să producem o aplicaţie în spaţiul românesc. Cu alte cuvinte vom susţine că oraşul transilvan medieval este generator a multor atribuire ale modernităţii, având caracteristici similare raţionalităţii de tip occidental, iar această modernitate a constituit istoric o ,,dependenţă de cale”, un fapt genealogic complex.
Un punct de plecare : Evul mediu consemnează existenţa a două moduri tipice de obţinere a bogăţiei, prin activitatea desfăşurată într-un spaţiu dat ( printr-un proces de producţie) şi prin rapt, furt, ocupare temporară a spaţiului. Celor două tipuri de obţinere a bogăţiei le corespund două arhetipuri de societăţi, una solidă, fixată între ziduri, a cetăţii şi alta fluidă, a călăreţului .
Nevoia de securitate a făcut ca mica comunitate de saşi care iniţial s-a organizat în jurul bisericii Bartolomeu să se mute mai la sud, la poalele Tâmpei, pentru a beneficia de o protecţie naturală, muntele cu acelaşi nume. Este logic ca această decizie să fie asumată de membrii comunităţii şi să fie urmărită prin proiect de guvernare. Cu alte cuvinte, susţinem că chestiunea siguranţei şi a protecţiei reprezintă o componentă a guvernării şi această guvernare este legată de controlul spaţiului şi al timpului. Acest mecanism se dezvoltă simultan cu dobândirea câtorva caracteristici ale oraşului ca formă de dominaţie nelegitimă.
Cetatea funcţionează pe baza unui sistem de reguli şi norme. Această normativitate care permite funcţionarea întregului, asigură predictibilitatea comportamentului, (,,principiu de inteligibilitate”, în termenii lui Foucault), este generatoare de încredere şi produce economii la costuri de informare şi tranzacţionare şi devine implicit sursă a dezvoltării, fiind totodată, prin funcţia sa de menţinerea ordinii sociale, parte a mecanismului de putere.
Să luăm spre exemplificare târgul, drept obţinut în 1364, fără ca nobilii şi agenţii regali să aibă vreun drept în a se amesteca în treburile lui. El se desfăşoară în locul central şi presupune o standardizare a activităţilor prin fixarea lor spaţială şi temporală. Există o repartiţie minuţioasă şi constantă a fiecărui tip de activitate comercială în spaţiu, după cum există şi o ordonarea în timp, prin precizarea zilelor de târg, a orelor, durata şederii negustorilor, care nu trebuia să depăşească 14 zile, locaţia lor, negustorii din Moldova fiind cazaţi doar pe uliţa Porţii, cei din Muntenia pe uliţa Vămii. Se verifică calitatea produselor, perisabilitatea, greutăţile şi corectitudinea la vânzare. Comerţul şi consecinţele sale demografice vor solicita noi tipuri de resurse, măsurare ( contabilitate, statistică, standardizarea greutăţilor, controlul mărcii) şi reguli de organizare. Impunerea de reguli a constituit o sursă a dezvoltării. Exista un regulament ce prevedea drepturile şi obligaţiile celor care participau la târg. Exista, o consecinţă firească de altfel, şi o comisie de supraveghere formată din judele pieţei şi doi, trei subalterni, responsabili şi care, în plus faţă de ceea ce am numit mai sus, se ocupa şi de nivelul zgomotului şi de pedepsirea hoţilor. Evaziunea fiscală nu era tolerată ( pedeapsa se aplica şi comerciantului care vindea acasă, în taină, dar şi celui care ştia, dar nu anunţa autorităţile), prin urmare, guvernarea se sprijinea pe delaţiune. Exista şi tentativa de a scăpa de plătirea taxelor, comercianţii mutându-se în afara zidurilor, iar în această situaţie guvernarea oraşului îşi extinde jurisdicţia şi asupra acestor locuri, prin confiscarea mărfurilor tranzacţionate astfel. Simultan cu dezvoltarea, ilegalismele devin acceptate, astfel materialele lemnoase nu erau confiscate. Asistăm astfel la o anume inovaţie, care se va generaliza în modernitate, protejarea devianţei, pentru a face din ea o resursă în dezvoltare. Şi alte produse se vând în afara zidurilor - e vorba de alimente perisabile precum laptele sau peştele - doar după ce s-a încercat vânzarea lor în interiorul cetăţii. Soluţia permite menţinerea atractivităţii oraşului pentru producători/ comerciaţi simultan cu respectarea regulilor care urmăresc protejarea stării de sănătate a locuitorilor care, atenţie, este o problemă publică şi asumată de guvernare. Acceptarea devianţei dincolo de ziduri indică două aspecte, unul, cel de plasticizare a guvernării, care este capabilă de inovaţii, celălalt de mărire a spaţiului libertăţii, mărire care se produce la frontieră. Altfel spus, aici găsim confirmarea ideii deleuziene a libertăţii şi inovării, pe care o poţi obţine dacă te plasezi pe frontieră.
Sub acţiunea controlului intră şi timpul, fiind precizate modul de aducere a mărfurilor, pe ce străzi se realiza afluenţa cetăţenilor şi pe ce străzi se realiza defluenţa lor, erau interzise ajungerile din urmă şi depăşirile, iar circulaţia se realiza numai pe partea dreaptă a străzii. Viteza de deplasare este controlată printr-o regulă foarte simplă, anume că nu aveai voie să-l depăşeşti în mers pe cel aflat în faţa ta: în acest caz vorbim de o reţea de oameni care se deplasează, iar viteza de deplasare depinde de viteza celei mai lente persoane. Această verigă slabă are o relaţie oarecum indirectă cu puterea panoptică,
anume că mişcarea putea fi surprinsă de privire şi spun asta prin comparaţie cu noul model panoptic, al camerei de luat vederi, în care principala problemă este că omul nu dispune de atâtea ,,priviri” pe care i le solicită tehnologia de control, lucru speculat de delincvenţi, aşa cum sunt descrise lucrurile într-o analiză a fenomenului în numărul din septembrie 2008 din ,,Le monde diplomatique”. Or specificul controlului urban de tip feudal era această armonie între viteza de deplasare şi capacitatea de a surprinde, prin privire, orice abatere.
Modelul deplasării intercondiţionate îl regăsim şi în sistemul militar sau în cel şcolar, cu deosebirea că aici, de regulă, puterea este mobilă, prezentă la faţa locului, viteza de acţiune a grupului este expresia unei cerinţe exprese a puterii. Această asociere dintre un mecanism propriu şi o putere care poate sancţiona a generat în oraşul medieval o anumită formă de civilitate, îngăduinţă şi respect faţă de celălalt pe care o desemnăm ca fiind răbdare, o anumită formă de coerciţia a sinelui asociată unui anumit umanism. Suntem deci în situaţia de a defini umanismul nu atât ca expresia practică a valorilor de un anumit tip existente la nivel individual sau/ şi colectiv, cât ca proiectare a unui mod de control. Faptul este vizibil mai ales în situaţiile de deplasare a unor grupuri, deţinuţi, prizonieri de razboi sau militari, când sancţiunea împotriva celor care nu ţin pasul aparţine, clar şi inconfundabil, ,,anti-umanismului”. Relaţia dintre viteză, control şi performanţă o vom regăsi în teoriile modernităţii ale managementului ştiinţific de tip taylorist, sau ale alocării resurselor în cadrul politicilor publice [Rawls, 1971], care alocare se face cu condiţia ca starea celui mai prost plasat în ierarhia socială să se îmbunătăţească.
Logica târgului trebuia să se încadreze în logica generală a urbanismului local, iar în această logică, se urmăreşte controlul cotidian al trupului. Modelarea reflexelor trupului se face prin exerciţiu, în funcţie de un principiu de organizare urban. Supunerea era totală, pedepsirea se făcea pe loc, uneori putându-se ajunge la pedeapsa capitală. Puterea putea lua viaţa, în numele disciplinei. Stâlpul infamiei a fost construit în 1559 şi nu întâmplător era amplasat în mijlocul pieţei. Acolo, în centrul pieţei şi al oraşului, se plasează marea problemă a trupului, acolo trupul este adus în starea de a suporta acţiunea directă a puterii, putem spune că în inima cetăţii se produce ritualizarea trupului şi sacrificarea lui în numele ordinii şi al disciplinei.
În socotelile Braşovului sunt notate cheltuielile cu şase care de lemne pentru arderea pe rug. ,,Fie, că face!” îşi vor fi zis edilii economi ai Braşovului când se întorceau de la un astfel de spectacol interesant” . Problema este că asistăm uşor, uşor la o birocratizare a procedurilor de pedepsire, dacă administrarea bătăii se face de către oameni din cetate, omorârea ajunge cu timpul sa fie dată unui grup de rangul doi, ţiganii, aflaţi în afara zidurilor cetăţii, semn că în actul juridic se acceptă pătrunderea unor persoane cu statut nonjuridic în cetate; un alt element de reţinut este că în registrele financiare ale cetăţii sunt trecute aceste cheltuieli, după cum putem bănui, există şi cheltuieli legate de paznicii sau de întreţinerea delincvenţilor în închisoare. Mai este ceva care merită subliniat: faptul că pentru arderea unui trup este nevoie de şase care de lemne indică un anume raport între cunoaştere şi putere, puterea fiind aceea care a definit obiectul cunoaşterii, iar odată obţinută informaţia ea devine parte a mecanismului de guvernare.
Să consemnăm că execuţia publică aduce un spor de adevăr în cetate, un adevăr emoţional, afectiv, care nu are altă probă decât cea definitivă, a morţii, moartea ca singurul mare adevăr ce nu poate fi contestat; sau cum spune Foucault, ,, mecanismul putere-adevăr se menţine în miezul tuturor mecanismelor punitive” . Interesant este că dacă iniţial aceste mecanisme sunt în interiorul cetăţii, prin scoaterea spânzurării în afara cetăţii şi prin implicare ţiganilor în această operaţiune, se lărgeşte aria de cuprindere a puterii-adevăr care nu se mai opreşte la nivelul zidurilor, ci încearcă să cuprindă spaţiul din afara cetăţii. Am putea vorbi de un proces de ,,exportare” a binomului putere-adevăr în acest spaţiu, dincolo de ziduri, la frontieră, care cuprinde alţi oameni, care nu sunt încă cetăţeni. Cetăţenia se anunţă a nu mai fi o calitate definită prin spaţiu, ci acceptarea unei ,,virusări” de natură mentală, sau dacă folosim un concept durkheim, a unei ,,contaminări morale”.
Pe de altă parte, atrocitatea pedepsei, care urmează atrocităţii crimei, este suportată de ţigani, este asociată acestei etnii, se traduce printr-o propoziţie care ar suna astfel, ,, trebuie să pedepsim cu moartea, dar noi nu putem omorî, nu suntem în stare de această faptă, nu avem acest suflet, numai ţiganii o pot face”, aici identificăm acea ruptură dintre suflet şi acţiune, care stă la baza birocraţiei în descrierea weberiană a fenomenului. Problema conflictului între valori este asfel rezolvată. Suntem în faţa unui prim pas pe care guvernarea îl face de a se arăta nevinovată pentru actul spânzurării; această orientare va culmina cu modificările care vor face ca ,, puterea ce sancţionează nu trebuie să se mai dezonoreze cu comiterea unei crime mai mari decât ea pe care vrea o pedepsească”5 . Puterea de a pedepsi prin spânzurare poartă în continuare însemnele puterii războinice, de putere armată, şi este dată sub formă de compensaţie pentru un statut inferior, ţiganilor.
Ar mai fi de consemnat, citind situaţia în termeni foucaultieni, că rolul principal revine privitorilor, adică cetăţenilor, căci ,, în ceremoniile supliciului, personajul principal este poporul, a cărui prezenţă reală şi nemijlocită condiţionează buna lor derulare”. Aşa cum indică Foucault, scopul ritualului este de a-i conştientiza pe oameni că cea mai măruntă infracţiune este pasibilă de pedeapsă, expresie a unei puteri definită printr-o raţionalitate omniprezentă, a unei puteri-subiect care ştie tot şi este capabilă să sancţioneze şi faptul minor. În plus, prin teroarea pe care o susţine, pedeapsa se arată a avea o funcţie anticipativă. Faptul că după spânzurare mortul este adus între ziduri, lăsat la vedere, indică dorinţa unei puteri de a fi prezentă ,,dincolo”, a faptului că se asociază cu, unicul adevăr care nu poate fi contestat, cel al morţii, dar ea cuprinde o sferă totală, viaţă-moarte. Moartea avea însă un cu totul alt înţeles decât cel actual, ea era o prezenţă familială, o prezenţă obişnuită, războaie, asedii, atacuri, îmbolnăviri datorate ciumei sau holerei, care erau constante în decursul unei vieţi de om. Moartea era aici şi acum, spre deosebire de epoca noastră unde, în spaţiul urban, moartea este la ,,celălalt” şi nu acum, de unde o serie de consecinţe legate de chestiunea responsabilităţii legată de moartea semenului. Din această prezenţă constantă a morţii se deduce şi dispreţul faţă de trup. Să spunem că problema supliciului aplicat trupului ca expresie a pedepsei, dar şi a autorităţii reprezintă expresii ale puterii suveranităţii, reziduuri feudale în lumea urbană. Ele vor fi regăsite în modelele parentale de educaţie, cu mult după ce momentul feudal va fi fost consumat, având însă şi atributele unei puteri pastorale specifice feudalismului, anume că bătaia este expresia grijii pentru cel bătut.
Să nu uităm că oraşul este închis, are ziduri, ( prototipul viitoarelor graniţe), autonomia poate fi apărată, de cele 6000 de suflete cât număra el în secolul al XV-lea, deci nu numai târgul era sub control, ci întreaga cetate. Stingerea, locurile de fumat, salubrizarea, depozitarea gunoaielor, paza, modul de stingere a incendiilor, toate aceste funcţiuni presupun o distribuţie de operaţii, proceduri, antamarea lor într-un plan care trebuie pus în practică, iar această punere în practică trebuie la rândul ei verificată. Exercitarea puterii ca model panoptic solicită un set de aranjamente şi de organizări vizuale; este vorba de amplasare, de defrişări, de solicitări, de moduri urbane de organizare a spaţiului, de o anumită formă de arhitectură; spre exemplu, dealurile din jurul Braşovului au fost despădurite pentru a permite o mai bună vizualizare, casele au ferestre la stradă, de tip bow-window, care permite locatarului ca privind în trei direcţii să se informeze cu privire la ceea ce se produce în spaţiul public, ca proces ce parcurge trei puncte fizice, reprezentând totodată şi o formă de control ce operează ca interfaţă dintre intim, privat şi public.
Prin modul de organizare a oraşului, înconjurat de ziduri, spaţiul era controlabil la nivelul trupului persoanei umane ( se putea ajunge cu uşurinţă în orice loc) şi la nivelul privirii; privirea permite controlul anticipabil, iar forţa legii stă nu în act ( în coerciţie, ci în coercibilitate, în posibilitatea coerciţiei); acest lucru permite ca legea să se generalizeze şi să fie prezentă, fără ca agentul să fie prezent. Dacă coerciţia aparţine prezenţei fizice a trupului într-un anumit loc, coercibilitatea aparţine privirii. Acolo unde spaţiul este controlabil, există timp. Modernitatea aduce însă cu sine o iluzie, că poţi stăpâni distanţele şi timpul. Locul controlului prin controlul spaţiului şi în care timpul este valoare secundară este ocupat acum de noua formă de dominare, cea prin timp. Putem să ne întrebăm dacă nu cumva modelul de guvernare din Vechiul Regim nu se bazează pe o formulă sintetică, controlul spaţiului, pe de o parte, şi controlul, organizarea şi accelerarea timpului, pe de altă parte, evidenţiate de planificare, dar şi de întrecere şi ilustrăm ideea prin mecanismul impus a ,,cincinalului în patru ani şi jumătate”. De acest lucru nu ne dăm seama decât prin comparaţie cu modul de organizare a oraşului medieval.
Toate elementele descrise mai sus indică faptul că oraşul medieval se află la jumătatea drumului, între putere suveranului, orientată pe trup şi pe prezenţa trupului şi puterea disciplinară, orientată spre reguli clare, precise, respectate, că ideea weberiană - oraşul medieval-formă de dominaţie nelegitimă-, corectă în esenţa ei, se cuvine a fi nuanţată.
Puterea disciplinară implicată în guvernare tinde să ocupe tot timpul cetăţenilor şi chiar întregul lor comportament, este permanentă, totală şi individualizată, după expresia lui Foucault. Supraveghetorii purtau la pălării cocarde roşii-albe pentru a se distinge în mulţime şi erau obligaţi să circule intens printre cetăţeni. Puterea este, să spunem aşa, în spatele fiecăruia. Peste această supraveghere mai exista una, aceea realizată din turnul din Piaţa Sfatului, o supraveghere de rangul doi, anume că de-acolo, din centru, se puteau identifica incidentele dar, mai ales, se putea vedea şi unde sunt supraveghetorii ( supravegherea supraveghetorilor), prin intermediul cocardelor şi care sunt zonele descoperite. Centrul, inima oraşului este locul de întâlnire între trup şi controlul suprem. Suntem în faţa unui model panoptic al puterii, fundamentat pe caracterul anonim şi invizibil al controlorului.
În faţa regulilor, toţi sunt egali, acest lucru reprezintă fundamentul axiologic al controlului şi faptul defineşte o anticipare a modernităţii de tip capitalist, în care cetăţeanul este ,,subiect civil”. Civismul reprezintă o sinteză între o morală austeră, cea a protestantă şi o guvernare definită prin putere disciplinară credibilă şi eficace, ce are un caracter poliţienesc. Administrarea se întrepătrunde cu controlul. Instituţia care va prelua din acest model urban şi principiile sale de funcţionare va fi închisoarea. Închisoarea şi sistemul penal, ca procedeu de obţinerea şi difuzare a adevărului, stau la baza cunoaşterii sociale şi a instituţiilor sociale, fie că vorbim de şcoală, de spital sau de cămin social. Zidul de beton, jandarmul, psihologul şi camera de luat vederi, ca expresie a ,,anticipării neinteligibilului”, toate aceste tehnologii de control pe care le vedem azi în şcolile, liceele şi universităţile noastre îşi au resursa aici, în filosofia închisorii ce copiază, împrumută sau remodelează principiile oraşului medieval.
Anonimatul puterii disciplinare evidenţiat în modelul panoptic se sprijină pe un set de tehnnologii de identificare, verificare, control şi sancţiune specific în raport cu modelul puterii suveranului, specific feudalităţii. În primul caz puterea este un atribut general, un set de tehnologii, de mijloace, de forme de comunicare, o putere ofensivă, în cel de-al doilea vorbim despre o putere ca poziţie ce trebuie dorită, achiziţionată, deţinută, o putere defensivă. Această putere nu mai este una conservatoare, defensivă, ci dimpotrivă, inventivă, modernizatoare.
Această putere disciplinară este o sinteză, un amestec de două tipuri de subputeri, dacă putem să le spunem aşa. Primul, este cel construit pe modelul ,,leprei”, iar celălalt, pe modelul ,,ciumei”. Primul vizează excluziunea, refuzul anormalului, al abaterii, controlul strict aplicat străinului. Celălalt vizează particularul, individualul. Sinteza ciumă-lepră va fi reprezentată la extrem de lagărul de exterminare, iar urme ale modelului le regăsim azi în acţiunea poliţiei de identificare a persoanelor suspecte de acţiuni de devianţă şi care sunt scoase din afara spaţiului urban, cu interdicţie de revenire. Acelaşi model al ciumei-leprei care permite controlul şi salvarea va fi preluat de militari în situaţiile de război civil sau de revoluţie. Iată ce scrie Lenin, într-un studiu în care analizează revoluţia rusă din 1905 : ,, marele duce Vladimir a numit comandant al armatei operative pe generalul prinţ Vasilcikov. Întreaga capitală a fost împărţită pe sectoare între ofiţeri. Ţarul s-a jucat de-a războiul în mod absolut serios, ca şi cum s-ar fi aflat în faţa invaziei unui duşman înarmat. În timpul operaţiilor militare, marele stat-major se afla la masa verde de pe Vasilievski Ostrov şi primea rapoarte de la fiecare şef de sector la fiecare jumătate de oră. Muncitorii din Petesburg să ia notă! ”. Acţiunea de reprimare a mişcărilor sociale reproduce principiile de acţiune a medicinei urbane medievale în faţa infecţiilor ce atingeau comunitatea.
Oraşul medieval este într-o permanentă căutare a unui punct de echilibru, acela pe care l-a surprins Sextil Puşcariu: ,, cu timpul însă, oraşul mărindu-se şi setea de avuţiile acumulate de hărnicia braşoveană aducând mereu vrăjmaşi noi, întărirea cu ziduri puternice şi şanţuri adânci deveni necesară”. Oraşul este atacat de mongoli în 1241, 1285, 1345 şi de turcii în 1421, 1438, 1530, 1683, 1788. Ameninţarea generează solidaritate, dar şi acţiune, cele două fiind expresii ale unui aranjament ce vizează relaţia privat-public; fiecare turn de apărare era dat în grija unei bresle care avea obligaţia întreţinerii, consolidării şi apărării; asta însemna că un surplus din bunăstarea breslei se aloca pentru apărarea cetăţii, ca mod de asigurare a securităţii individuale şi colective. Cu alte cuvinte, cheltuirea era direcţionată şi exprima o restrângere asumată a suveranităţii; cheltuirea este legată de securitate şi nu de exprimarea unei poziţii ( simbol de status) a puterii, nu de capacitatea de ieşi din sfera constrângerii, prin urmare, avem în faţă o relaţie solidaritate-cheltuire-securitate individuală şi colectivă. Cu alte cuvinte, atunci când cheltuirea surplusului de bogăţie nu vizează asigurarea unui plus de securitate pentru comunitate, ne putem aştepta la un minus de solidaritate în situaţii de ameninţări, şi asta pentru că cheltuirea ţine de sfera miraculosului, iar ameninţarea ţine de sfera concretului şi a realului, iar dacă această ruptură este condiţionată social, solidaritatea este ameninţată.
Am arătat mai sus că guvernarea se sprijină pe delaţiune, că există o strânsă legătură între acest fapt şi solidaritate, că unul din scopurile pedepsirii era să indice imposibilitatea de a scăpa de sancţiune. Întregul mecanism solidaritate – delaţiune - pedepsire produce o stare de certitudine, anume că nici o încălcare a legii nu poate rămâne nepedepsită. Or această realitate produce una din caracteristicile dreptului penal modern, a ceea ce Foucault numeşte ,, regula deplinei certitudini”, fixarea relaţiei dintre crimă şi pedeapsă. Pe acest temei capacitatea legii de a funcţiona stă nu atât pe coerciţie, pe act, ci, aşa cum indicam mai sus, pe coercibilitate. Cu alte cuvinte, coercibilitatea, ca expresie a eficienţei legii se construieşte pe regula deplinei certitudini. Dacă regula deplinei certitudini nu este asigurată, cum se întâmplă azi, atunci nici legea nu mai este respectată, nu este luată în seamă, faptul având drept consecinţe anularea celorlalte caracteristici ale puterii punitive:dispare interesul pentru evitarea pedepsei şi creşte interesul pentru comiterea crimei, dispare noţiunea de ,,inconvenient” în producerea actului deviant, etc. Legea nu mai acţionează asupra spiritului, se despiritualizează. Vedem astfel cum o anumită tehnologie socială, deşi acreditată, nu mai este în stare de funcţionare.
La toate acestea ar mai trebui adaugat un ultim aspect, cel al relaţiei dintre solidaritate, comerţ şi încredere. Spune Sextil Puşcariu, că dacă intrai în prăvălia oricărui comerciant ţi se spunea că este posibil ca la vecin mărfurile să fie mai bune. În acest mod, comercianţii îşi făceau reciproc servicii, relaţiile dintre ei erau ,,pozitive”, credibilitatea fiecăruia era sporită, a face ca un client să-ţi intre pe uşă era mai important decât a vinde un produs ( o idee care astăzi este folosită în asocierea actului de vânzare cu cel de consultanţă ), în plus, nimeni nu rămânea fără marfa vândută, pentru că licenţele se dădeau în funcţie de capacitatea de piaţă. Asistăm prin urmare la o dublă închidere, una publică, formala, instituită de guvernare şi alta informală, asumată de comercianţi, care refuzau în acest fel, de a intra în competiţie. Această realitate reprezenta un răspuns la problema cum să menţii o comunitate, în condiţiile în care există comerţ şi comercianţi şi implicit, competiţie centrată pe noţiunea de interes privat. Prin comparaţie, închiderea prin monopolul de stat ce constituia principiul de funcţionare în Vechiul Regim s-a produs, ca acţiune birocratic-formală, atât la graniţă, cât şi în interiorul spaţiului naţional, fapt ce va goli decizia actorilor de orice conţinut etic, fie că e vorba de etica convingerilor, fie că e vorba de etica responsabilităţii.
Modernitatea de tip feudal a stat la baza dezvoltării industriale începute în secolul al XIX-lea, dezvoltare care schimbă configuraţia însăşi a modernităţii, transformând-o. Nu este spaţiul aici pentru o demonstra această schimbare care este de ordin funcţional, în sensul descris de Habermas 13, în care se produc câteva schimbări semnificative, înlocuirea modelului cooperării prin cel al competiţiei, folosirea bunăstării cu precădere în sens privat şi secundar în interes public etc. Apoi, în cea de-a doua partea a secolului al XX-lea, oraşele de acest tip au fost subiecte ale acţiunii de modernizare în formula Vechiului Regim, în care ele au devenit acţiuni-suport pentru unul din vectorii modernizării, e vorba de industrializare. Acest din urmă tip de modernizare poartă însemnele nivelării şi funcţionalităţii specifice acelui tip de guvernare în care bunăstarea în sens privat este secundară în raport cu cea publică, modelul general este cel al cooperării şi al monopolului de stat, cu consecinţe legate de birocratizare, control şi devalizarea capitalului moral.
Concluzie
În concluzie, este posibil ca diferenţele care se observă astăzi între diferitele regiuni ale
ţării să exprime diferenţe de ordin genealogic, anume dintre istoriile acestor oraşe. Este posibil ca mecanismele de nivelare funcţională ale Vechiului Regim să nu fi fost în stare să anuleze aceste diferenţe de ordin genealogic, iar aceste diferenţe au reapărut după 1990, graţie fenomenului de dezindustrializare care s-a produs de la această fată. Ar fi prin urmare de cercetat, dacă nu cumva spaţiul românesc cuprinde astăzi două realităţi, una a modernităţii, de sorginte urbană, a spaţiului transilvan şi alta, marcată de spiritul feudal. Totodată, o analiză prin intermediul conceputului de ,,genealogie” a asamblajului Vechiului Regim, asamblaj care îmbina modernitatea funcţională produsă de industrializare şi un mecanism de guvernare de tip feudal, ar scoate la iveală valenţele ,,dependenţei de cale” în fenomenul modernizării românesti în ultima sută de ani.
[comunicare ţinută la Conferinţa internaţională „Inovaţia socială, factor al dezvoltării social-economice” a ,,Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii”, Academia Română, Bucureşti, 26.09.2008;]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu