Abstract: Studiul de faţă reprezintă o încercare de explicare sociologică a societăţii româneşti de la începutul secolului al XX-lea plecând de la ,,realitatea” unui text literar, romanul ,,Răscoala” al romancierului Liviu Rebreanu. În plus, studiul se vrea a fi o demonstraţie legată de modul în care literatura poate servi nu atât la idealul iluminist legat de formarea sufletului, cât la înţelegerea lumii care ne înconjoară.
Preambul:
Implicarea sociologiei în sfera literaturii se poate produce în diferite câmpuri, de la cel macrosocial la cel interpersonal, de la cel politic la cel economic. Analiza sociologică are în portofoliu studiul cadrelor sociale în care o operă este scrisă, distribuită, citită şi evaluată, studiul actorilor din câmpul literaturii, al centrelor de putere simbolică, al reţelelor sociale. Ea poate lua textul literar ca reper pentru înţelegerea realului pe care acesta îl reflectă sau îl anticipează, nefiind interesată de sfera estetică a scriiturii, ci de logicile acţiunilor sociale ale actorilor care activează în cadrul textului literar, adică de modul în care se produce ,,realitatea” în cadrul scriiturii.
Paradigma:
În eseul de faţă ne vom opri asupra romanului ,,Răscoala” al prozatorului Liviu Rebreanu. Modul de analiză va fi de tip ,,Deleuze”, în semnificaţia dată de acesta, adică un act de sodomie, acela de a sta în dosul unui autor, făcându-i un copil ,, care ar fi al lui şi totuşi monstruos. Că ar fi al lui - asta e foarte important, pentru că trebuie atunci ca autorul să spună efectiv tot ceea ce îl facem să spună. Însă e necesar, de asemenea, ca acest copil să fie monstruos, pentru că trebuia trecut prin tot felul de descentrări, alunecări, spargeri, emisii secrete, care mi-au făcut multă plăcere”. Intenţia discursului de faţă este de a-l forţa pe Rebreanu să ne furnizeze argumente privind modernizarea societăţii româneşti de la începutul veacului al XX-lea şi ne propunem să ,,atacăm” romanul prin viziuni diferite, prin analize multiple.
Prima analiză: starea economică
Economia este, în mod covârşitor, una agrară. Relaţia socială dominantă este între ţărani şi pe antreprenori, aceştia din urmă fiind fie boieri de viţă veche, fie arendaşi ai acestora sau ai altor proprietari, care trăiesc şi activează însă în mediul urban. Cum ponderea populaţiei urbane care nu are legătură cu agricultura este mică, putem defini situaţia ca fiind cea a ,, dependenţei de cale”, dependenţă pe care s-a construit şi funcţionează un întreg eşafodaj social. În situaţii de acest gen, orice defecţiune în sistemul de ,,dependenţă” are toate şansele să blocheze întreaga societate.
Economia funcţionează prin cuplarea capitalului cu munca. În societatea românească de la începutul secolului al XX-lea capitalul este exclusiv un produs urban, în aceeaşi măsură în care muncă este dominant rurală. În acest context apare expusă în primele pagini, pentru prima dată, problema ,,Unirii”, văzută de un finanţist bucureştean drept ,,cucerire a Ardealului”. Acesta este semnalul că Rebreanu foloseşte analiza răscoalei din 1907 drept o radiografie socială oferită ardelenilor drept înţelegere a acestei societăţi şi, prin derivaţie, a consecinţelor actului de la 1 decembrie 1918.
Agricultura avea la bază un aranjament între antreprenor şi ţăran, cel al învoielilor. Sistemul era construit pe ciclul: înfometare- muncă- ameninţarea cu înfometarea. Întrucât ţăranul ieşea înfometat din iarnă, el era obligat să accepte toate condiţiile impuse în învoielile agricole de antreprenor, condiţii care produceau ameninţarea cu înfometarea iarna următoare, dar îl obligau să iasă rapid la muncile câmpului. Pe scurt, munca producea înfometare. Agricultura în totalitate şi, în bună măsură şi societatea, depindeau de acest proces de ,,bestializare” a ţăranului, de atentatul constant la ,,fiinţa” lui, singura grijă fiind aceea ca ,,bestia” să devină ostatică, să devină ,,o bestie dresată”, incapabilă să iasă din parcul social care i-a fost impus. Istoria se scrie aici altfel: vorbim de o diadă biologie-social, care are rolul nu de a scoate omul din starea de ,,animal”, de depăşire a stării de natură, ci dimpotrivă, de fixare a stării de natură în starea socială, prin mecanismul economico-social-politic.
Cum alternativele non-agricole nu existau, ţăranul nu putea evada din condiţia de ,,bestie captivă” şi nici nu putea protesta. Aşa cum era construită maşinăria, ea nu avea soluţii în caz de avarie, ea nu dispunea de elementele care să o facă capabilă să sesizeze disfuncţiile şi să producă schimbări. Şi cum ,, bestia” nu are suflet, maşinăria nu stă nici pe sufletul ţăranului şi nici pe acordul pe care sufletul l-ar da în cadrul dominaţiei, ci pe controlul trupului acestuia. Relaţia dominator-dominat este de supunere, şi nicidecum de ,,ascultare” în sensul precizat de Rousseau, de acord voluntar. Această maşinărie funcţionează atâta timp cât puterea controlează trupul ţăranului. Dacă ţăranul îşi ,,recuperează” sufletul şi câştigă bătălia pe care o duce cu antreprenorul agricol pentru controlul propriului trup, atunci întregul mecanism economic se gripează, iar ,,societatea” este în pericol. În 1907, ieşirea din starea de ,,bestialitate” şi pretenţia celei mai mari părţi a populaţiei la o existenţă umană conduc la dereglarea vieţii sociale. Este puţin probabil că cititorul-ardelean să nu fie şocat de această realitate care se producea doar cu zece ani înaintea unirii, el care trăia în cu totul altă ecuaţie a vieţii
Această maşinărie nu este perfectă. Ea are două supape de depresurizare. Prima constă în posibilitatea rediscutării contractului-cadru, prin ocuparea poziţiei de ,,terorist” de către ţăran. Este cazul urgenţelor care apar în munca câmpului când, din cauza vremii, antreprenorul ajunge la mâna ţăranului. Soluţia pe care o găseşte antreprenorul la şantajul exercitat de ţărani este ameninţarea cu importul de forţă de muncă din Ardeal. Ca şi ideea ,,ocupării”, nici această idee nu putea face plăcere cititorului din Transilvania. Cea de-a doua supapă este furtul. Dacă în primul caz avem de-a face cu o expunere publică a poziţiilor şi o negociere, în cel de-al doilea caz, ,,rediscutarea” se face în afara regulilor de comunicare. Furtul este, în fapt, o comunicare prin absenţă, o transmitere de mesaje în care emiţătorul doreşte să fie anonim, o comunicare unilaterală. Şantajul şi furtul au în comun faptul că ţăranii înţeleg că relaţiile lor sociale sunt, de fapt, raporturi sociale, adică decuplări şi cuplări între aceeaşi actori, fundamentate pe logica de moment a ,,forţei”.
Această caracteristică a fenomenului economic are o dublă semnificaţie morală. Prima exprimă ruperea clară între axa economică şi cea etică. Economia funcţiona numai dacă viaţa ţăranilor era continuu ameninţată.Furtul însemna salvarea parţială şi astfel actele deviante sunt golite de conţinut lor imoral şi nu pot fi sancţionate în acest plan.Când oamenii sunt aduşi în starea a realiza acţiuni golite de conţinut moral, suntem într-o situaţie de anomie. Dacă unui contract oneros impus prin plasarea celuilalt în incapacitate de a negocia i se răspunde prin furt, cât de imoral este acest comportament? Trifon Guju: ,,d-apoi că tot munca noastră e!”. Cu alte cuvinte, adevărul stă în muncă, nu în drept! Furtul are o justificare istorică, „ parcă nu se fură de când lumea”, el este un habitus care se legitimează prin tradiţie, semn al validităţii indiscutabile. Un antreprenor imoral, un ţăran adus în incapacitatea de a fi subiect moral şi o societate istoric anomică, cam aşa apar lucrurile la începutul secolului trecut.
Care este răspunsul la chestiunea furtului? În absenţa unui cod moral, el nu poate fi decât instituţional. Ancheta este condusă de jandarm care foloseşte în acţiunea sa aparatul administraţiei locale, adică pe primar, care trebuie să meargă la faţa locului să constate cât s-a furat, ,, dar să nu te culci pe o ureche, nea Ionuţ! adăugă plutonierul! C- apoi şi dumneata dai de dracu cu mine, aşa să ştii!”. Prin urmare, costurile legate de realizarea controlului social din sfera privată sunt suportate de aparatul de stat şi ca atare nu îi apar antreprenorului în balanţă. Răscoala din 1907 are o strânsă legătură cu o eroare de gestiune, dedusă din politizarea contabilităţii. Care este importanţa acestui fapt? Şi sistemul sclavagist şi sistemul feudal s-au bazat pe monopolul asupra forţei de muncă, pe ameninţare şi ele s-au prăbuşit datorită costurilor de supraveghere. Societatea românească avea în 1907 toate datele unei societăţi feudale, cu deosebirea că statul era implicat în acţiunea de supraveghere a muncii, iar acest lucru reduce din vizibilitatea problemei ţărăneşti. Politicul apare drept o continuare a războiului cu mijloace mai mult sau mai puţin pacifiste. Evident că un asemenea stat este unul slab şi în primejdie, ca urmare a faptului că îşi consumă resursele pe control intern.
De altfel, soarta jandarmului, condiţia sa profesională şi implicit cea umană, depinde de modul în aprecierea boierului Iuga, ţinând cont de relaţia directă pe care acesta o are cu ministrul de interne. Statul nu este echidistant în raport cu subiecţii politici, el reprezintă o antrepriză aflată în subordinea subiectului politic care are capacitatea de a impune contractul economic, aşa cum reiese din modul în care înaltul funcţionar din minister reacţionează la plângerile ţăranilor: ,, potoliţi-vă, măi oameni, ascultaţi de boieri şi munciţi! Fiţi harnici şi nu vă luaţi după îndemnurile rele! Voi sunteţi talpa ţării...” ca apoi, la o replică, să intervină: ,,să taci că imediat te trimit la poliţie şi-ţi înmoaie oasele, nemernicule!”.Conflictul social dintre ţărani şi antreprenori se transformă de la sine într-un conflict dintre primii şi stat şi, în mod inevitabil, se intră în problematica ,,suveranităţii”, iar de-aici şi până la chestiunea legitimităţii condamnării la moarte a celui care atentează la suveranitate nu mai este decât un pas. Cum ţăranii nu pot fi acuzaţi de trădare, lor le este rezervată ,,doar”postura de ,,inamici ai statului”, inamici care nu au statut de oameni, ci de ,,bestii” scăpate de sub control. Ca ,,inamici” ei pot fi ucişi, iar ca ,,bestii”, ei nu au dreptul la ritualul inmormântarii. Bănuim că lui Rebreanu, asemănarea cu modul în care răscoala de la 1784 din Transilvania a fost înăbuşită, i-a sărit în ochi.
Care ar fi fost soluţia la chestiunea agrară? Pentru a ne înţelege problema, vom folosi noţiunea de factori de producţie şi vom proiecta un sistem de axe ox-oy, unde axa ox va reprezenta capitalul variabil (manopera), iar axa oy, capitalul constant (utilajele) şi o curbă oarecare a profitului. Când punctul se deplasează pe curbă spre axa ox, înseamnă că profitul se obţine pe utilizarea mai intensă a resurselor umane, iar când se deplasează pe axa oy, înseamnă că profitul se obţine prin utilizarea mai intensă a capitalului constant. În situaţia în discuţie configuraţia indică o plasare a punctul de profit foarte aproape de axa ox, înseamnă că el este obţinut prin utilizarea în mod determinant a resursei umane. În termenii teoriei lui Marx, rata înaltă a profitului se obţine când plusvaloarea este mare şi când, în structura capitalului, valoarea capitalului constant este mică. Din ce cauză arată realitatea în acest mod? Cererea mare de cereale la export, costurile mici cu manopera, prin monopolul dobândit prin sistemul învoielilor, blocarea importurilor de cereale şi, în plus de toate acestea, eludarea costurilor de supraveghere şi control legate de forţa de muncă sunt câtiva din factorii explicativi ai situaţiei. Întrucât antreprenorii nu investeau în sfera industrială, aceasta nu s-a dezvoltat şi ca atare nu a solicitat forţă de muncă din lumea satului, permiţând astfel menţinerea monopolului asupra resursei umane, dar şi o cerere mică de produse agricole pe piaţa internă, astfel că dependenţa de exporturi inducea o permanentă stare de ,,ameninţare”. De-aici până la asocierea dintre o ameninţare internă şi una externă nu a fost decât un pas.
La menţinerea status-quo-ului contribuiau însă şi raţiuni de ordin psihologic.Boierul tradiţional, identificat în roman cu Miron Iuga, aparţinea unei lumi pentru care pământul însemna identitate, iar identitatea însemna evitarea tehnologiei. Tot identitate însemna şi lucrul la câmp împreună cu ţăranii şi răspunderea pe care şi-o asuma faţă de ei prin ,,cheltuire”, în cazul de faţă, asigurarea costurilor legate de şcoală. Intenţia boierului este de a se reprezenta drept o putere pastorală, de a arăta grijă faţă de fiecare ,,oaie”, iată aici una din sursele simbolice ale mecanismului de ,,bestializare” a ţăranului. În ce acest mod, în acest caz, relaţiile de dominaţie se împletesc cu cele de natură comunitară, şi implicit, de solidaritate. Nu întâmplător uciderea boierului Miron Iuga este descrisă ca un accident, un moment de mare confuzie emoţională.
Orice câştig al proprietarilor sau arendaşilor este rezultatul unei pierderi suferite de ţărani, iar orice idee de îmbunătăţire a situaţiei ţăranului este privită ca o ameninţare la bunăstarea proprietarilor şi arendaşilor. Structura de relaţii generează percepţia actorilor şi invers şi ele sunt în ambelel planuri conflictuale. La nivelul reprezentării găsim o viziune malthussiană: ,,oamenii se înmulţesc, dar pământul nu se întinde ca pelteaua” şi o alta, a impasului în rezolvarea problemei: ,,dacă or avea şi oamenii pământurile lor, cine să mai muncească boierescul!”. În sinteză, vom spune că, independent de mărimea bogăţiei, relaţia socială dominantă, cea de ,,terorist-ostatic” se defineşte drept un joc de sumă nulă, atât la nivelul mecanismului, cât şi la nivelul reprezentării, de unde şi percepţia inevitabilului, anume a unui conflict social cu o solutia de tip ,,câştigă- pierde”. Evident că pe un asemenea temei, ordinea socială este precară.
Bogăţia nu este proiectată în a se transforma în ,,bun public” şi în ,,cheltuire” întemeietoare de solidaritate socială, ea se va asocia mai degrabă cu ideea de suferinţă produsă celuilalt grup social major. Suntem acum în faţa altui exemplu de genealogie, cea a ,,opoziţiei populare” faţă de bogăţie şi estetic şi care să confere o explicaţie a aderenţei sociale la politicile proletcultiste care vor înflori jumătate de secol mai târziu?
,,Răscoala” descrie o situaţie de formare şi dezvoltare a comportamentelor colective, de tip ,,dezinhibare”. Ea se exprimă prin o sumedenie de întâmplări care poartă în sine aceeaşi raţiune, cea de ,,contingenţă radicală”, a şansei care nu trebuie pierdută. Expresia materială şi simbolică a dezinhibării este focul. Arderea ,,frumosului” şi a bogăţiei exprimă schimbarea condiţiei ţăranului din ,,bestie” în om. Arderea conacelor îl aduce pe ,,fostul om”, antreprenorul, în stare de animal înfricoşat şi hăituit de foc. ,,Puterea suveranităţii”, cea pe care se baza pe capacitatea trupului controlorului de a se deplasa în spaţiu, dispare în arderea focului. Când ţăranii dau foc la recolte, anunţă noua stare a sufletului lor. Iar când pun foc la conace, ei încearcă să anuleze dreptul moşierilor/ arendaşilor la un loc în spaţiul rural. Purificarea locului înseamnă, de fapt, distrugerea relaţiei ,,terorist-ostatic” şi consemnează astfel o schimbare radicală a jocului social. Prin ,,Răscoala”, Rebreanu le spune ardelenilor că Unirea a însemnat intrarea într-o lume cu puternice accente feudale.
A doua analiză: relaţia urban-rural
Oraşul este locul funcţionarilor de stat, al intelectualilor, al presei, al politicului, dar nu şi al industriei. Oraşul domină, graţie mecanismului financiar, lumea satului. Boierul Miron Iuga declamă: ,,sunt stăpânii oraşelor care ne exploatează cum vor”; ,,pe noi nu ne-au putut subjuga nici prin băncile şi creditele lor, nici prin industria lor. Numai noi le rezistăm”. De altfel, avocatul Baloleanu, viitorul prefect însărcinat cu reprimarea răscoalei, este acuzat de tânărul Iuga, fiul moşierului că, prin achiziţia de pământ, a blocat cumpărarea moşiei de ţărani! Cu alte cuvinte, în loc să dezvolte soluţii la problema agrară, lumea urbană complică situaţia. De aici câteva consecinţe. Mai întâi, absenţa unei voinţe politice care să se definească prin interese autonome în raport cu agricultura; nu întâmplător, unul din personaje susţine că opoziţia este formată din pensionari şi funcţionari, adică din aceia ce trăiau de pe urma statului, independenţi oarecum de agricultură, de unde şi implicaţia logică: „de altfel, funcţionarii şi pensionarii sunt stâlpii burgheziei noastre. De aceea îşi închipuie că statul numai de ei trebuie să aibe grije şi că lor li se cuvine tot.”. Şi epoca fanariotă a funcţionat pe utilizarea statului ca sursă de îmbogăţire personală. Secolul XX continuă în bună măsură această tradiţie, în care proprietatea privată se edifică prin resursele obţinute din controlul proprietăţii publice. În toată această realitate, vedem născându-se o nouă realitate, aceea a transferului de proprietate, aceea a înlocuirii vechilor moşieri cu arendaşi români, greci, evrei, a vânzării proprietăţilor de către fiii vechilor moşieri (care descoperă bucuria vieţii urbane şi pentru care proprietatea înseamnă drept) către arendaşi pentru care proprietatea ajunge să poarte semnificaţia lockeană, cea a muncii, a economiei, a eficienţei. Acesta este mecanismul prin care se transferă proprietatea de la un proprietar la altul. Despre arendaşul care îşi scoate stăpânul de pe pământ, Popescu-Ciocoiul spune: ,,vezi ce bine a ştiut să lucreze dacă a reuşit să scoată pe stăpânul său din casă şi să se instaleze dânsul - dar poate că proprietarul şi-a meritat soarta, nu l-am pomenit niciodată la moşie”. Raţionalitatea de tip capitalist îşi face loc pas cu pas. În al doilea rând, dacă satul depinde de capitalul financiar existent în oraş, acesta din urmă depinde de producţia agrară. Constituenţii urbani nu-şi pot proiecta interesele într-o posibilă nouă situaţie, ca atare, schimbarea nu poate fi decât dificilă. Agricultura şi starea ţărănimii constituiau, în mod logic, teme de luptă politică, astfel că opoziţia, deşi critică guvernul, este şi ea prinsă în acelaşi angrenaj economic. De aici decurge o dublă consecinţă, democraţia, ca alternativă de program, nu există, iar inconsistenţa dintre discurs şi practica politică apare ca fapt firesc. Limbajul devine expresia duplicităţii, iar duplicitatea apare ca starea normală.Distanţa semnificativă dintre cultura expusă şi cultura reală este considerată ca firească. Puterea încearcă să-şi impună adevărul prin limbaj. Nu ar fi exclus ca Rebreanu să fi încercat în mod intenţionat să-şi avertizeze ardelenii săi că în spaţiul muntean asistăm la ,, fapte de discurs” ( expresia aparţine lui Foucault şi desemnează jocuri strategice de acţiune şi reacţiune, de întrebare şi de răspuns, de dominaţie şi de eschivă, precum şi de luptă), totul în contextul în care există o clară şi inseparabilă distanţă între ceea ce se arată şi ceea ce este.
A treia analiză: chestiunea discursului
Discursul dominant reprezintă o derivaţie a spiritului romantic potrivit căruia ţăranii reprezintă ,,talpa ţării”. Dominaţia şi conflictul social sunt mascate printr-o acoperământ ideologic de tip ,,Tönnies”, învelite de ideea de comunitate, a întâietăţii binelui comun faţă de interesele private, astfel ca orice încercare de ,,decopertare” poate să fie considerată drept atentat la interesul ţării. Tot de discursul dominant ţine şi o altă definiţie dată ţăranului, dedusă din situaţia în acesta apărea ca ,,terorist” şi potrivit căreia el este, în esenţă un duplicitar, o persoană imorală. Arendaşul Ilie Rogojinaru declară: ,,d-voastră nu cunoaşteţi ţăranul român, dacă vorbiţi aşa!a Ori îl cunoaşteti din cărţi şi din discursuri, şi atunci e mai trist, fiincă vi-l închipuiţi martir, când în realitate e numai rău şi prost şi leneş” şi personajul argumentează: „dar mărturisesc cu mâna pe cruce: să te ferească Dumnezeu să ai nevoie de ţăran, că ţăranul atunci te strânge de gât, când te doare mai tare!”. Nadina îi considera pe ţărani ,,sălbatici şi răi”, iar bătrânul boier Miron Iuga, ,,avu pentru întâia oară impresia că oamenii aceştia pe care i-a socotit totdeauna credincioşi îi sunt vrăjmaşi în inimile lor”. Aceste două teme, a legalismului şi a imoralităţii ţăranului, se completează şi se susţin reciproc în fundamentarea dreptului la folosirea violenţei împotriva lui. Este neîndoielnic că acesta nu se va regăsi în limbajul folosit de elita politică şi economică.Limba nu are cum să fie casa fiinţei, ci închisoarea a ceea ce a mai rămas din fiinţă şi violenţa împotriva ei. În fapt, comunitatea nu exista, exista un conglomerat alcătuit din sub-lumi ce aveau unele cu altele un raport de contiguitate, de apropiere spaţială şi de distanţă psihologic-afectivă.
În raport cu această realitate a limbajului definit prin relaţia dominator-dominat, Rebreanu inserează în roman discursul celui ce poate fi liber, ( Deleuze), adică a minoritarului, în ipostaza etnic-socială. Primul exemplu: muncitorul Mişu care având convingeri comuniste, are curajul de a vorbi despre nedreptatea de clasă: ,,în alte părţi oamenii se luptă împotriva ei, se agită, ţipă, pe când noi o privim ca o stare normală”. Al doilea caz este acela al ziaristului Roşu, care îşi salvează libertatea printr-un joc între simulare din spaţiul public şi autenticitate, din spaţiul său privat. În sfârşit, ultimul exemplu, este acela al ardeleanului, Titus Herdelea, căruia i se deschid uşile pentru că poartă însemnele idealului naţional, pentru că nu are interese în situaţie, fiind deopotrivă în interior şi în afară, liber şi oprimat, străin şi ,,de-al nostru”. Rebreanu anunţă intrarea in modernitate, prin ideea conflictului social urban, a ideologiei şi a formării naţiunii.
Problema trupului
Afirmam mai sus că una din rotiţele maşinăriei sociale este cuplajul dintre trup şi suflet, cuplaj pe care îl găsim atât la nivelul ţăranului, cât şi la acela al elitei. În primul caz, ieşirea din mecanismul de dominaţie era strâns legată capacitatea ţăranului de a-şi controla prin sufletul propriul trup. Relaţia dintre suflet şi trup are legătură cu diada dragoste-familie. Absenţa proprietăţii şi implicit, absenţa autonomiei, îi conduc pe tineri să intre într-un joc strategic, implicând mari dileme existenţiale, un joc al raţionalităţii jucat de fată şi unul al afectivităţii, jucat de băiat. Tânăra avea de ales, fie să se căsătorească în momentul când controla situaţia, adică înainte de plecarea băiatului în armată, dar expunându-se unui risc, anume ca el să păţească ceva în stagiul militar şi atunci tot greul rămânea pe umerii ei, fie să aştepte, dar atunci se expunea riscului de a pierde din monopolul seducţiei, pentru că proaspătul eliberat şi maturizat putea face altă alegere. Băiatul era mai degrabă tentat să se căsătorească, mânat de ,,dorinţă” ( ,,guriţa ei fierbinte care-i făgăduia bucuriile”), atitudine care îl ducea într-o poziţie mai slabă în raport cu fata, acceptată totuşi pentru a evita posibilitatea ca, plecând în armată, să ajungă să fie uitat, ,,ori să-l îndrăgească pe altul” şi astfel dorinţa să nu i se împlinească.
La celălalt pol social discutăm despre triada dorinţă - plăcere- erotism care nu mai aparţine în exclusivitate lumii masculine şi agrare, iar personajul care ilustrează tema este Nadina, ,,femeia-urbană” Vestitor al viitorului, acela al mişcării capitalului, al transformării producătorului în consumator, al anulării distanţei, în căutarea unei rate de revenire favorabile, dar şi a plăcerii, Nadina este întruchiparea dorinţei pure, în expansiune, a extazului, aşa cum îl defineşte Baudrillard, drept ,,calitatea oricărui corp care se roteşte în jurul propriului sine până la pierderea sensului şi care străluceşte apoi în forma sa pură şi vidă”.Rebreanu o descrie astfel: ,,în fond, nu avea sentimente de dragoste decât pentru sine însăşi, nu-şi refuza nimic, socotind că i se datorează totul.[...] Umbla goală în apartamentul ei toată dimineaţa ca să se poată admira în voie.” Avem aici descrisă ideea extatică a trupului golit, a ,,corpului fără organe” (concept deleuzian), care îşi este suficient sieşi, trup gol care, privit în oglindă, este furnizor de confirmări, este aici şi este şi dincolo, multiplicat în adevărul său. Oglinda, structură de verosimilitate a trupului, este cea care, peste o sută de ani, se va înfăţişa ca fapt curent, arhitectural şi urbanist, al pereţilor-oglinzi de la marile companii, nu întâmplător, în marea lor parte, bancare.
A doua structură de verosimilitate pe care Nadina şi-o procură este fotografia, cea care îl va înfuria pe Petre Petre, în scena care urmează violului şi care-l va determina pe acesta să purceadă la încendierea imobilului, într-un efort de salvare, prin memorie, a unicităţii trăirilor sale. Or, fotografia anunţă tocmai opusul: ,,prăvălită, trei sferturi goală, pe o blană de urs, cu braţul răzimat pe capul fiarei, sânii ei mici păreau încremeniţi într-un spasm voluptos, iar şoldurile-i calde se alintau cu îndemnuri în vreme ce întreaga-i făptură surâdea cu o candoare virginală şi prefăcută” .Impudicitatea făcută publică, eternizată prin fotografie, multiplicabilă, anunţând marea dezvoltare a vulgarităţii ce va să vină, aşa cum o defineşte Simmel ca repetarea unui comportament ce este valoros prin unicitate şi care se degradează prin repetiţie, toate ţinând de acelaşi asamblaj maşinic, al capitalului financiar, al consumului, al maşinii dorinţă-plăcere, al spaţiului care poate fi repede ocupat, graţie noii „maşini de război” care este automobilul, expresia unui trup exacerbat în căutare de aventură, în sensul dat de acelaşi Simmel, ca trăire pură, fără finalitate, căutarea de a ieşi cu orice preţ din cotidian.
Uciderea eroinei este precedată de viol, violul ca suspendare a morţii şi a conflictului generator de moarte, ca formă de posesie a trupului care ,,scapă”, ca loc de întâlnire între purtătorii însemnelor ,,dezinhibării”, ca semn al schimbării raportului terorist-ostatic. Uciderea este suspendare, încercarea de a face să dispară această realitate care prezintă atâtea virtualităţi, este încercarea de oprire a devenirii, a vitezei, de aici şi distrugerea automobilului de către ţărani, a fixării lucrurilor în realitatea pământului ca zeu unic şi neatârnat. Deocamdată fotografia, adică informaţia fixată vizual şi capabilă de reproducere, încă nu se va logodi cu automobilul, ca maşină de război care poate ocupa orice spaţiu şi din concubinajul cărora se va naşte în viitor un ,,copil necontrolabil”, televiziunea, dezinhibatorul prin excelenţă, magicianul ce va da iluzia eternităţii, care va duce vulgaritatea dincolo de limita ei, în pornografie.
Dar fotografia Nadinei aduce în discuţie şi un alt element, cel al vânătorii, ,,pe o blană de urs, cu braţul răzimat pe capul fiarei”, ursul omorât şi femeia-dorinţă, ţinte ale aceleiaşi obsesii, sau, cum o enunţă Marx, dominaţia omului asupra naturii este dominaţia omului asupra omului şi invers, iar primul act de dominaţie este cel al bărbatului asupra femeii în actul sexual. Vânătoarea ţine de primele momente ale diviziunii muncii, dar vânătoarea întreţine cu erotismul o relaţie ascunsă. Dezinhibarea este prezentă în fotografie doar ca un fapt singular, anunţându-şi însă forţa, a fenomenalei dezinhibări erotice- industrial-comercială, ce va să vină, întemeiată pe relaţia sexuală şi pe siluirea naturii de către om.
În esenţă, violenţa, în dubla sa partitură, a ,,teroristului” asupra ,,ostaticului” şi a ,,ostaticului” asupra ,,teroristului” este punctul de contact între cele două lumi şi modul în care ele interacţionează, singura formă în care fiecare parte încearcă să acceadă la ,,realitatea” celeilalte părţi, printr-un mecanism de transgresiune a limitei şi care ajunge la limita limitei, la moarte.
Epilog
Semnificaţia scriiturii stă în epilog. Asistăm la înăbuşirirea răscoalei, deci la triumful mecanismului de disciplină şi inhibare. Moartea anulează victoria temporară a dezinhibării. Consemnăm îngerinţa forţei disciplinare în raportul sacru-profan, puterea ( militară) atribuindu-şi de-acum dreptul de a defini ce este sacru şi ce este profan, cine trebuie să trăiască şi cine nu. Înţelegem şi modul în care Rebreanu ne propune să vedem chestiunea naţională. Venit din Ardeal, oripilat de modul de rezolvare a conflictului social, Titus Herdelea va da totuşi mâna, la parastas, peste bucatele întinse pe masă, semn de împăcare, de acceptare şi uitare, cu militarul care a condus reprimarea, dovadă a supunerii valorilor în faţa forţei. Preluând o ideea a lui Sloterdick, vom spune că acest roman este o scrisoare de mărturisire pe care Rebreanu o trimite prietenilor săi ardeleni din viitor, un fel de ,,mea culpa”, în care autorul îşi recunoaşte o neatenţie, faptul că ar fi putut să-şi dea seama de implicaţiile legate de unire, dacă ar fi analizat mai atent momentul ,,1907”. Romanul este, totodată, şi un îndemn de a nu ne pierde speranţa: tânărul boier Grigore Iuga se recăsătoreşte cu Olga Predeleanu, un fel de Nadina, mai ponderată şi mai echilibrată, iar cei doi vor pleca nu cu maşina, ci cu trenul, mişcarea dirijată, pe trasee bine şi anterior stabilite, trenul acest simbol al modernităţii solide, în care spaţiul dictează timpul, sub semnul că lucrurile se vor schimba, sub control şi lent, făcându-ne că ce s-a întâmplat în trecut nu are importanţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu