Bukovina - the Western spirit of a Romanian province

The current study is a first step toward concluding a project which focuses on Bukovina and its population consisting of forty oral history interviews. This project had set out to enact a form of social pedagogy, to lead to a moral restoration and to lay the groundwork for possible exercises in the sociology of history. The following essay is one such exercise which tries to define Bukovina as an exponent of enduring Western influence within Romanian territory. What strikes the reader when first perusing these interviews is the fact that all of the interviewees have a very specific and unmistakable adhesion to what Bukovina is and represents. From these extensive interviews an image of this region’s Volksgeist emerges: a specific kind of juridical-philosophical individual, characterized by his entrepreneurial behavior, an ethos defined by multiculturalism, ethnic tolerance and, last but not least, a state of discipline and righteousness which is imposed by disciplinary mechanisms. This human and social reality is the product of three forms of modernization: a. the economic modernization represented by money and the market; b. the political modernization, which focuses on governance; c. the social modernization, which concerns solidarity. These three mediums of modernization converge in order to transform the various ethnic communities (or people) in a homogenous population. They are also transforming the individual into a citizen, by defining him as an economical and political subject who shares the same values and principles with the other members of society, be they Romanian or not.


Key words: disciplinary mechanism, entrepreneurial spirit, multiculturalism, universal-individual. hegemony.

Bucovina ‑ spiritul occidental în spaţiul românesc; o perspectivă sociologică

În memoria părinţilor mei

Preambul Cele patruzeci de interviuri cuprind momente istorice distincte. Un prim moment este acela al vieţii în Bucovina în perioada interbelică până la ultimatumul sovietic. Al doilea, cel al traumei, cuprinde evenimentele derulate din momentul intrării trupelor sovietice şi se întinde până la acordurile de pace postbelice ce consfinţesc împărţirea Bucovinei în două părţi. Ultimul moment, al „spaimei”, adica al vieţii de după 1945, când statutul de „refugiat” pe care bucovinenii l‑au avut în România este înlocuit cu acela de „fugar”, de unde şi teama că ar putea fi trimişi înapoi, în Bucovina sovietică. Textul de faţă conţine o interpretare a informaţiilor ce au legătură doar cu primul moment, decupându‑se din interviuri doar acele elemente ce descriu modul în care se desfăşura viaţa în Bucovina după 1918.

Consideraţii generale
Dacă citim cartea de istorie, Bucovina apare ca fiind una din provinciile istorice ale României. Criteriile ce definesc noţiunea de „provincie istorică” se referă la un teritoriu bine delimitat geografic, gestionat de o structură administrativă autonomă, cartografiat pe harta Europei şi populat de o comunitate care are, dincolo de compoziţia sa etnică, o mentalitate distinctă. Atribuirea acestui statut Bucovinei ţine de un fapt istoric, anume intrarea teritoriului în cauză în componenţa Imperiului Habsburgic. Cu alte cuvinte, dacă acest fapt istoric nu s‑ar fi întâmplat, nu am fi putut vorbi nici de Bucovina şi nici despre bucovineni. În termenii lui Ion Conea, Bucovina îndeplineşte condiţiile „ţară” (1) având „duh propriu”. Nu întâmplător ea mai apare sub expresia „Ţara de Sus”.

Complementar acestei viziuni, Anton Golopenţia, sociolog şi geopolitician în cadrul Şcolii Sociologice de la Bucureşti, include în criteriile ce definesc provinciile o stare culturală care, pentru mediul rural, ar cuprinde „igiena, alimentaţia, gradul de productivitate a muncii, capacitatea de a‑şi valorifica produsele, de a‑şi însuşi perfecţionările tehnice”(2). Fenomenul de modernizare presupune că „spiritualitatea locală e înlocuită cu cultura comună a naţiunii întregi: tehnicile ei empirice de lucru, de vindecare, de trai, sunt înlocuite prin cunoştinţe de agricultură raţională şi zootehnie, de medicină, de igienă” (3). Aceste atribute se regăsesc în cazul Bucovinei ajunsă sub guvernarea austriacă după 1775. Vorbim, în acest caz, de două rupturi, prima, în raport cu Moldova şi cu locuitorii ei, iar a doua ruptură, cea produsă prin modernitate. Bucovina este rezultatul unei modernizări prin ruptură.

Plecând de la recensământul din 1930, Anton Golopenţia descrie Bucovina drept „centru al ştiinţei de carte” care, împreună cu Ardealul, întrece Muntenia şi Moldova la acest capitol. Pentru cercetătorii Şcolii Sociologice de la Bucureşti nu exista nici o îndoială cu privire la existenţa unui „duh propriu” în ceea ce priveşte „ţările” şi a capacităţilor lor diferite în a realiza modernizarea, punând accentul pe necesitatea corelării politicilor publice cu aceste nivele distincte de dezvoltare. Discutând pe marginea proiectului de lege cu privire la organizarea administrativă a ţării, Ion Conea aduce în discuţie în 1938 un principiu similar cu ceea azi am numi conceptul „diferenţă”, precizând că „o pierdere a deosebirilor provinciale nu duce spre întărirea unităţii naţionale, ci ea va scădea – dimpotrivă ‑ posibilităţile ei de vieaţă”. Altfel spus, organizarea administrativă nu ar trebui să producă un fenomen de uniformizare, ea ar trebui să fie astfel construită încât să aibă capacitatea de a face faţă complexităţii, prin acceptarea acestor diferenţe dintre provincii.

Analizând cele patruzeci de interviuri prezente în această carte apreciem că specificul Bucovinei ca provincie istorică ţine de existenţa unui „spirit occidental”. Acesta a fost duhul său.

Presupoziţia de bază a acestui text este de tip Berger şi Luckmann, anume că „lumea vieţii cotidiene nu este doar dată ca realitate pentru membrii obişnuiţi ai societăţii, în acţiunile subiectiv‑semnificative din viaţa lor. Ea este şi lumea care se iveşte din gândurile şi acţiunile lor şi este menţinută ca reală de acestea” (4). Cu alte cuvinte, faptul că toţi cei intervievaţi se definesc ca fiind bucovineni şi leagă identitatea lor de o reprezentare a Bucovinei ca realitate distinctă ne îndrituieşte să căutăm caracteristicile spaţiului în cauză în discursurile lor despre Bucovina. Interviurile luate bucovinenilor ilustrează o clară şi inconfundabilă conştiinţă a apartenenţei la această provincie. Există în toate aceste interviuri un element tranşant, în sensul foucauldian al termenului (5), element care ar îngloba câteva atribute pe care respondenţii le asociază ca fiind proprii spiritului bucovinean: un anumit individ filosofic‑juridic dotat cu simţ antreprenorial, un etos definit prin multiculturalism, toleranţă etnică şi stil de viaţă şi nu în ultimul rând, o stare de disciplină şi de corectitudine impuse de un mecanism disciplinar.

Acest „spirit occidental” reprezintă consecinţa guvernării austriece, guvernare orientată spre modernizarea unei societăţi neomogene, modernizare începută la finele secolului al XVIII‑lea şi continuată pe toată durata secolului al XIX‑lea. Este perioada în care guvernarea de tip european este marcată, aşa cum arată Foucault, de principiul raţiunii de stat, adică de ideea mercantilismului, a poliţiei şi a balanţei europene. Să nu uităm că ,,visul” oricărui imperiu este acela al nemuririi. Ocuparea de către austrieci de noi teritorii (cum a fost cazul părţii de nord a Moldovei) ilustrează acest vis şi această ecuaţie a balanţei europene, a raporturilor cu alte state şi care apoi s‑au transformat într‑o problemă internă, de întărire a statului, prin fiscalitatea obţinută prin strângerea de taxe şi impozite de la locuitori. În acest context se pun două probleme: prima, a creşterii în general, şi alta, de creşterea în special a numărului de locuitori, iar a doua vizează naşterea unei „noi arte de a guverna şi a unor mecanisme având funcţia de a produce, de a insufla, de a majora libertăţi, de a introduce un surplus de libertate, printr‑un plus de control şi de intervenţie” (6). Începând cu a doua parte a secolului al XIX‑lea asistăm însă în plan european la un fenomen de emancipare naţională care va cuprinde şi minorităţile care vor începe lupta împotriva „marilor aparate de stat ( în special, austriac şi rusesc)”(7).