A fi sănătos este o stare, a muri este un proces. A fi sănătos este starea solicitată şi definită de ideea birocratică. A muri ţine de ideea creştină. ,, Moartea lui Ivan Ilici” este descrierea unei confruntări dintre cele două idei. O confruntare care se duce pe sufletul şi trupul lui Ivan Ilici, între minciună şi adevăr, între raţionalitate instrumentală şi raţionalitatea substanţială. Chiar dacă pare inutil, precizăm: locul lui Ivan Ilici poate fi ocupat de oricare dintre noi.
Cine este Ivan Ilici? Un birocrat care-şi îndeplineşte cu conştiinciozitate obligaţiile de muncă şi care socoteşte că ,, că este de datoria lui să facă tot ceea ce era considerat ca atare de persoanele cu poziţie, ierarhic, superioară”. Este demn, corect, cinstit în raporturile sale profesionale. Nimic nu i se poate imputa, nimeni nu are ce să-i reproşeze.Trăieşte slujind prin profesie, cu devotament, societatea în care s-a născut. Fără oameni ca el, aceasta nu ar putea funcţiona. Este deci o rotiţă importantă într-o maşinărie. Această ,,nevoie socială” devine lumea lui interioară, proba autenticităţii sale, a visurilor sale, legitimarea felului său de a fi.
Ca un excelent birocrat dispune de arta de a despărţi, ,,de a nu amesteca chestiunile de serviciu cu viaţa lui intimă”. Tocmai pentru că deţine o poziţie în ierarhie şi este ataşat valorilor instituţiei ,, îşi permitea uneori în glumă să amestece relaţiile de servici cu cele de viaţă intimă”. Este conformist, dar joacă, în acelaşi timp şi cartea libertăţii, a inovatorului. Este în interior situaţiei, dar vrea să arate că este şi în exteriorul ei. Ca judecător de instrucţie este expresia legii, deci a puterii, dar doreşte ,,să arate” că este în etic. Ivan Ilici nu abuzează de puterea sa , dimpotrivă ţine ,, să şi-o manifeste cât mai blând cu putinţă; dar conştiinţa că el dispune de o asemenea putere şi că se poartă totuşi cu blândeţe constituia pentru el atracţia şi principalul interes pentru noul său post ”. ,,Bunătatea” sa provine însă tocmai din puterea pe care o are şi nu din vreo virtute morală, sinele său este ,, un decident plin de bunăvoinţă” ( Geert Hofstede), tipul de autocrat benevolent. Pe scurt, este într-o anume realitate, dar vrea să arate că ocupă şi spaţiul advers sau cel puţin, un spaţiu diferit. Schimbarea înseamnă o constantă reteritorializare în familie sa, ,, în sistemul aservirilor şi al autorităţii” ( Deleuze), încadrabilă într-o mişcare amplă de deteritorializare reală, în marele spaţiu rusesc, în căutare de bunăstare.
