Literatura ca salvare - o interpretare Deleuze-Foucault la ,, Moartea lui Ivan Ilici” de Lev Tolstoi

A fi sănătos este o stare, a muri este un proces. A fi sănătos este starea solicitată şi definită de ideea birocratică. A muri ţine de ideea creştină. ,, Moartea lui Ivan Ilici” este descrierea unei confruntări dintre cele două idei. O confruntare care se duce pe sufletul şi trupul lui Ivan Ilici, între minciună şi adevăr, între raţionalitate instrumentală şi raţionalitatea substanţială. Chiar dacă pare inutil, precizăm: locul lui Ivan Ilici poate fi ocupat de oricare dintre noi.

Cine este Ivan Ilici? Un birocrat care-şi îndeplineşte cu conştiinciozitate obligaţiile de muncă şi care socoteşte că ,, că este de datoria lui să facă tot ceea ce era considerat ca atare de persoanele cu poziţie, ierarhic, superioară”. Este demn, corect, cinstit în raporturile sale profesionale. Nimic nu i se poate imputa, nimeni nu are ce să-i reproşeze.Trăieşte slujind prin profesie, cu devotament, societatea în care s-a născut. Fără oameni ca el, aceasta nu ar putea funcţiona. Este deci o rotiţă importantă într-o maşinărie. Această ,,nevoie socială” devine lumea lui interioară, proba autenticităţii sale, a visurilor sale, legitimarea felului său de a fi. 

Ca un excelent birocrat dispune de arta de a despărţi, ,,de a nu amesteca chestiunile de serviciu cu viaţa lui intimă”. Tocmai pentru că deţine o poziţie în ierarhie şi este ataşat valorilor instituţiei ,, îşi permitea uneori în glumă să amestece relaţiile de servici cu cele de viaţă intimă”. Este conformist, dar joacă, în acelaşi timp şi cartea libertăţii, a inovatorului. Este în interior situaţiei, dar vrea să arate că este şi în exteriorul ei. Ca judecător de instrucţie este expresia legii, deci a puterii, dar doreşte ,,să arate” că este în etic. Ivan Ilici nu abuzează de puterea sa , dimpotrivă ţine ,, să şi-o manifeste cât mai blând cu putinţă; dar conştiinţa că el dispune de o asemenea putere şi că se poartă totuşi cu blândeţe constituia pentru el atracţia şi principalul interes pentru noul său post ”. ,,Bunătatea” sa provine însă tocmai din puterea pe care o are şi nu din vreo virtute morală, sinele său este ,, un decident plin de bunăvoinţă” ( Geert Hofstede), tipul de autocrat benevolent. Pe scurt, este într-o anume realitate, dar vrea să arate că ocupă şi spaţiul advers sau cel puţin, un spaţiu diferit. Schimbarea înseamnă o constantă reteritorializare în familie sa, ,, în sistemul aservirilor şi al autorităţii” ( Deleuze), încadrabilă într-o mişcare amplă de deteritorializare reală, în marele spaţiu rusesc, în căutare de bunăstare.

În blocul copilăriei lipseşte mama, există doar tatăl, funcţionarul mediocru, ,,membru inutil al mai multor instituţii inutile”. Devenirea-adult a copilului ( Deleuze), Şcoala de drept, l-a modelat, l-a făcut adaptabil. Acolo ,, săvârşise fapte care înainte îi păruseră mari ticăloşii şi care-i inspirau, atunci când le săvârşea dezgust pentru propria lui persoană; dar mai târziu, văzând că asemenea fapte erau săvârşite şi de alţi oameni sus-puşi, care nu le considerau fapte rele, le socoti şi el fapte bune şi, mai mult de cât atât, le dădu cu desăvârşire uitării şi nu se amărî deloc la gândul lor”. Aşa se explică evoluţia moralităţii, din una ,,esenţială” în una ,,contextuală”, dinspre o ,,cultură a vinovăţiei” într-una a ,,ruşinii”, ( Ruth Benedict), cu alte cuvinte, ajunsese să nu mai trăiască sentimentul culpabilităţii, decât în raport cu sancţiunile exterioare ce s-ar fi putut abate asupra comportamentului său şi care nu ar fi putut veni decât de la şefii săi. Căinţa, ca durere şi sinceritate a conştiinţei, îi este, de la un moment dat, străină. Iar faptul că ,,toate pasiunile copilăriei şi ale tinereţii trecuseră fără a lăsa urme prea adânci în viaţa lui” avea să anuleze posibilitatea devenirii-copil a adultului, a eliberării, a spontaneităţii, a purităţii.

Duplicitatea şi simularea din spaţiul public ocupă şi spaţiul privat, intră în funcţionarea acestuia, devin substanţa comună a lor, pentru că sunt produsele aceleiaşi gramatici, birocraţia. Şi-a găsit soţia prin această gramatică, ea era acolo, în ea. Iar odată cu însurătoarea, a intrat complet, în mod logic, în maşinăria dorinţei proiectată şi întreţinută de nevastă, reprezintă şi aici o rotiţă într-o maşinărie care-i solicită constant soluţii pentru satisfacerea nevoii de bunăstare, devine prizonier. De aici bătăliile pentru posturi, ultima, un adevărat succes. Îi povesti istoria ,, cum fusese sărbătorit la Petersburg, cum au fost făcuţi de ruşine toţi duşmanii săi şi cum se ploconeau acum în faţa lui, cum îl invidia toată lumea pentru noua lui situaţie şi, mai cu seamă, cum îl iubeau cu toţii la Petersburg”, dragostea nefiind altceva decât expresia raportului de putere din cadrul ierarhiei, ei bine soţia ,,le asculta pe toate prefăcându-se a le crede, nu-l contrazicea cu nimic”. El acceptă ca firească ruptura aceasta între discurs şi adevăr, între cultura expusă şi cultura reală şi asta pentru că este ,,în putere”, temelia modului său de viaţă.

Axul nevoi- dorinţe-aşteptări-frustrări din maşinăria soţiei se învârte prea repede faţă de viteza lui de reacţie şi aşa se explică apariţia dereglărilor, a conflictelor. Soluţia a fost însă găsită în aceeaşi definiţie în care s-a produs întreaga naraţiunea sinelui, aceea a bunăstării şi a însemnat cumpărarea unei case şi mobilarea ei. Decizia se dovedeşte fatală, căci lucrurile au propria lor logică şi-l captează. Ivan Ilici ,, avea momente când era distrat la şedinţe, cu gândul la perdelele lui, întrebându-se dacă să facă galeriile drepte sau curbate”. Acesta este momentul în care, fără să-şi dea seama, renunţă uşor, uşor, la instrumentul puterii, disciplina, pentru că a intrat în lumea dorinţei care înseamnă dereglementare. Cu ajutorul disciplinei reuşise să controleze viaţa, dar acum lucrurile, produsele dorinţei, blochează mecanismul disciplinar. Accidentul, lovitura primită la mobilarea casei, provine dintr-o lipsă de atenţie, dintr-o incapacitate de control, şi astfel asistăm la finalul captivităţii şi începutul îmbolnăvirii.

Noua stare accelerează pierderea controlului asupra mecanismului disciplinar. În timpul şedinţelor are obsesia bolii, dă semne clare de pierdere a puterii. Uşor iese din mecanismul birocratic şi intră irevocabil în ,,procesul” îmbolnăvirii. Din judecător de instrucţie devine judecătorul propriei vieţi, strânge probe, mărturii, acuză, dă verdicte. Degradarea trupului produce deconstrucţia şi reconstrucţia conştiinţei, este momentul dureros în care observă nonautenticitatea lumii în care a trăit, falsul ei limbaj. Ironie: are timp, în drum spre moarte, pentru reflecţii asupra sinelui. Vede că boala este considerată o formă de indisciplină care nu poate fi acceptată, că medicina este o formă de anchetă judiciară, că medicul este un procuror care anchetează trupul pentru aflarea adevărului şi care nu manifestă faţă de bolnav nici un fel de sentiment: ,, şi aşteptarea, şi aerele de importanţă pe care şi le dădea medicul- şi pe care el le cunoştea, căci erau întocmai ca acelea pe care şi le dădea şi el la Curte- şi ciocănelile şi ascultările şi întrebările care cereau răspunsuri clasice şi vădit inutile”. Prin profesie nimeni nu se angajează cu fiinţa sa faţă de celălalt om. Boala apare întotdeauna la celălalt. De murit moare numai celălalt. Şi că dacă ajungi cumva bolnav, eşti un om singur. Dacă eşti sănătos, eşti capabil de funcţionare, eşti admis şi acceptat, iar dacă eşti bolnav, eşti scos afară! Umanitatea nu stă în tine ca persoană, ci în capacitatea ta de a funcţiona într-un angrenaj. Angrenajul îţi dă iluzia eternităţii şi a invincibilităţii tale, de aceea răul se produce întotdeauna alături. Iar dacă ţi se întâmplă să te îmbolnăveşti şi să mori, tu eşti de vină, eşti vinovat şi condamnat prin decizie definitivă, fără drept de recurs, nimeni din jurul tău nu va suferi, toţi vor fi uşuraţi de plecarea ta din această lume. Justiţia medicinei.

Cinism. Dispariţia lui Ivan Ilici aduce bucurie în sufletele foştilor colegi. Fiecare dintre ei vede în eveniment o resursă utilizabilă, un beneficiu de care trebuie profitat, ,,în legătură cu mutarea sau cu avansarea personală, sau a vreunor cunoştinţe de-ale sale”. Tocmai pentru că aparţine aceleiaşi gramatici birocratice, şi soţia îi doreşte moartea, ba mai mult ,, se socotea nespus de nenorocită, tocmai pentru că nici moartea lui nu putea să o salveze”, semn al unei dialectici a extremelor care va să vină, în care există un rău mai mare decât răul, în care opusul răului nu este binele, ci mai răul, care face ca nici moartea să nu-l poată absolvi pe Ivan Ilici de eroarea de a fi existat.

Brusc, în apropierea morţii, înţelege că trebuie să renunţe la poziţia de judecător, că trebuie să renunţe la imputare, să iasă din ,,cercul social al învinovăţirii” care însoţeşte ireversibilul. Neputinţa trupului nu-i permite să mai poată schimba ceva în viaţa sa pe care o consideră prost croită, tocmai pentru că a pus la baza ei un set de principii greşite şi a înfăptuit-o prin decizii care s-au devenit fatale. Acum descoperă el marea păcăleală pe care singur şi-a tras-o, ,, faţă de lumea părea că urc muntele, dar cu cât înaintam, cu atât mai mult se stingea viaţa în mine” şi că, în fapt, murea clipă de clipă, când era deplin sănătos. Acum descoperă că există oameni ca el, bolnavi. Abia acum îşi dă seama că răul nu se întâmplă doar celuilalt, că moartea nu-l găseşte doar pe celălalt. Abia acum vede el lumea, acum îl descoperă pe Gherasim, servitorul, ca fiind singura persoană autentică din apropierea sa, produsul altei definiţii a vieţii, nonbirocratice, cea a satului. Acum ajunge la sine, înţelege şi iartă.

Tolstoi se distanţează în ,,Moartea lui Ivan Ilici” de o întreagă tradiţie creştină a bolii ca păcat şi spălare de păcate în neam ce trebuie ispăşite! Pare că-l auzi spunând, că acolo unde spiritul birocratic tronează, numai prin îmbolnăvirea trupului ne dăm seama în ce minciună trăim. Boala este un drum, drumul spre adevărul vieţii. Poţi ajunge la lumină numai prin sacrificiul trupului. Aceasta este descoperirea lui Ivan Ilici, descoperire care este doar a lui. Nimănui nu i s-a destăinuit, nimeni nu a aflat taina, nimeni nu a avut ocazia de a învăţa ceva. De ce? Citându-l pe Deleuze, vom spune că doar ,,victimele pot înţelege torturile”, cu alte cuvinte, nici o persoană prinsă în mecanismul birocratic nu poate înţelege aşa ceva, şi de aceea adevărul este incomunicabil. El nu nu poate deveni lege, regularitate, schemă care să se aplice automat, căci atunci el ar reproduce principiul birocratic al formei. Vrea Tolstoi să afirme că birocraţia învinge ideea creştină, că aceasta nu se poate apăra, căci nu ai cum să aperi unicitatea şi că toţi vom repeta povestea lui Ivan Ilici? Oare toţi? Chiar şi cititorii nuvelei? Nu cumva pe aceştia a vrut Tolstoi să-i avertizeze? Încerc să-l parafrazez pe Slotedijk şi întreb: nu cumva Tolstoi este apostolul care adună mărturisiri? Nu cumva scriitorul este Purificatorul modernităţii, cel care trimite prietenilor săi anonimi din viitor, o epistolă ce conţine aceste mărturisiri ca probe ale adevărului şi ale suferinţei, pentru ca sufletele lor să ia aminte? Şi dacă nu mai credem în literatură ca purificare şi dacă nu mai suntem în stare de a fi credincioşii în aşteptarea unei epistole, nu este oare pentru că s-a întâmplat ceva cu sufletul nostru? Şi dacă nu mai vrem să citim, atunci cum vom putea evita spaţiul ironiei şi al cinismului, cum îşi va afla Sinele calea de salvare şi cum vom ajunge la iertare? 

[articol publicat în ,,Astra”, revistă lunară de cultură, editor: Consiliul Judeţean Braşov, ISSN 1454-2447, Nr.15, luna aprilie, 2008]