Când Locke scria în ,, Al doilea tratat despre cârmuire” că ,,fiecare om are o proprietate , şi anume asupra propriei persoane”, el deschidea mai multe ferestre. Prima, justificarea proprietăţii, anume că ea înseamnă muncă. Graţie proprietăţii, oamenii sunt în poziţie de libertate, egalitate şi independenţă şi, de pe această poziţie, ei consimt să formeze societatea civilă şi societatea politică, a cârmuirii. Secolul al XVII-lea, secolul în care Locke a trăit şi a scris, este unul în care se pun bază principiilor modernităţii solide (definiţia aparţine lui Bauman) şi care se construieşte pe o anumită relaţie dintre muncă şi sănătate. Pe acest temei şi în această asamblare, îngrijirea sănătăţii este o chestiune care se pune în directă legătură cu viaţa socială şi cu guvernarea.
De altfel, până în secolul al XVII-lea, în lumea occidentală luarea în grijă colectivă a bolii a fost inclusă într-o procedură de asistenţă acordată săracilor (Foucault). Începând cu acest secol se urmăreşte dispariţia săracului de pe harta îngrijirilor medicale, scoaterea acestuia de pe lista asistenţei sociale şi captarea lui de aparatele de producţie, într-un proces de deferire, similar mecanismelor juridice. Formula capitalului se suprapune pe cea a muncii, dar şi pe cea a sănătăţii şi vorbim acum de ,,capital de sănătate”, concept care intră în ecuaţia exploatării. Sau cum spune François Cusset în numărul din ianuarie 2008 al lui ,,Le Monde Diplomatique” asistăm acum la un ,, şantaj unanim pentru gestiunea individuală a propriei sănătăţi”, având drept consecinţ[ istorică construirea unei întregi strategii de imputare care are ca obiect un anumit individ, cel care nu face sport, băutorul, fumătorul, etc, imputare care face din boală o greşeală personală. Iar această greşeală este, de fapt, o rămăşiţă a ideii păcatului cu care fusese altădată înconjurat bolnavul, a viziunii creştine a ,,trupului păcătos” şi a bolilor care vin din cauza păcatelor.
De altfel, sancţionarea juridică a celui care ar dori să evite munca, ca şi diagnosticarea cu severitate a celui bolnav, pentru a surprinde o fisură în dovada lui de om bolnav îşi au originea tot aici. Sănătatea apare ca o datorie personală şi totodată, ca obiectiv al guvernării, spune Foucault. Săracul care simulează boala este văzut ca atentând la ordine, dar şi la bogăţia socială, fiind astfel de două ori vinovat şi nu întâmplător el devine obiectul acţiunii poliţiei. Chestiunea vagabondajului şi modul cum era ea rezolvată în Vechiul Regim nu era o pură problemă ideologică ci avea, după cum se poate vedea, adânci şi serioase rădăcini istorice şi de această realitate ţin instituţii actuale precum comisiile de expertiză medicală şi de medicină a muncii şi în care, cel ajuns acolo, ca client, este văzut ca posibil infractor. Totul vine să confirme ceea ce Bauman remarcă, anume că a fi sănătos înseamnă, ,, a fi capabil să funcţionezi corespunzător la locul de muncă”.
Acest mecanism a suferit, în timp, câteva schimbări. O primă modificare stă în faptul că educaţia sanitară solicită resurse de competenţă care nu sunt de găsit la nivelul omului obişnuit. Informaţiile care se oferă public depăşesc capacităţile cognitive şi capacităţile de control ale omului obişnuit şi dau drept exemplu, dezbaterea legată de prezenţa eurilor în alimente. În al doilea rând, e vorba de lărgirea gamei de expunere a trupului, prin orientarea spre dorinţă-plăcere. Relaţia muncă/ dorinţă-plăcere/sănătate care defineşte stiluri de viaţă individuale se modulează pe două axe. Prima axă vizează segmentarea populaţiei, între cei bogaţi şi cei săraci, în care primii par a avea şanse semnificativ mai mari de păstrare a sănătăţii, întrucât aceştia înţeleg mizele, dispun de informaţiile şi de resursele financiare necesare. De aceea, din exterior privind lucrurile, sănătatea apare ca un lux. Ea se localizează în sfera îngrijirilor private, spitale sau sanatorii. Pentru ceilalţi, ea rămâne o aspiraţie dedusă din nevoie. Dar chiar şi aşa, sănătatea începe să coste foarte mult, pentru că aria sa de intervenţie este foarte largă şi de aici nevoia de reducere a costurilor. Această cerinţă afectează unul din principiile modernităţii care, prin susţinerea sănătăţii şi a accesului egal şi liber la sănătate, acţiona pentru reducerea inegalităţilor sociale. În acest context, mecanismul social impune sacrificarea sănătăţii grupului social cel mai expus şi incapabil de apărare.
În acelaşi scop al reducerii costurilor de sănătate din sistem se realizează un transfer de responsabilitate spre firme care preiau în sarcina lor corpurile şi vieţile angajaţilor, firme care pun la dispoziţie săli de fitness, reţete alimentare şi care dau amenzi angajaţilor recalcitranţi, care nu ating un optim ponderal, fenomen care exprimă o interiorizare a controlului ( ,,endosupraveghere” ) şi care pune firesc problema prevenirii îmbolnăvirii în relaţie directă cu munca. Aşa pusă problema, sănătatea apare ca fiind un joc de sumă nulă, căci grupurile de la baza societăţii sunt cele mai expuse la boli şi speranţa de viaţă la acest nivel este cu siguranţă mai mică, iar sistemul de ,,endosupraveghere” nu li se aplică.
Cea de-a doua axă este cea a vârstei, între cei tineri şi restul populaţiei şi în care orientarea primilor nu este atât spre sănătate, cât spre dorinţă-plăcere. Există, la intersecţia celor două axe, o subcultură în care trupul este atât obiect al acţiunii medicale, cât şi al maşinăriei dorinţă-plăcere. Pentru membrii acestei subculturi, îngrijirea trupului ajunge să depăşească nivelul epidermic, presupunând o acţiune de profunzime. Sănătate se îmbină cu estetica, medicina devenind în această situaţie servitoarea cosmeticii ca acţiune de înfrumuseţare a trupului, cum devine cazul în operaţiile estetice pentru mărirea sânilor, a liposucţiei şi a injecţiilor cu botox, pentru mărirea buzelor şi a le face mai senzuale şi, implicit, mai promiţătoare, întru-un program controlat de erotizare a trupului.
În sfârşit, monopolul pe care îl deţine sănătatea asupra corpului este sfărâmat de ,, educaţia fizică”, care aduce corpul într-o stare de flexibilitate, de ajustare ,,gata să trăiască senzaţii noi şi imprevizibile”, iar ,,menţinerea condiţiei fizice este o stare de autocercetare, de autocritică şi autodezaprobare perpetuă şi, astfel, de nelinişte continuă” ( Bauman). Flexibilizarea trupului este reflectarea mediată a fluidităţii modernităţii, atât în formă, ce exprimă ideea acţiunii expansiunii, cât şi în gramatică, ne referim la chestiunea incertitudinii şi a lipsei sistemelor de referinţă
Deasupra tuturor acestor aspectele sociale, să remarcăm că societatea a intrat, prin cunoaşterea medicală, în ceea ce Foucault numeşte ,,o istorie întâmplătoare, într-un câmp de probabilităţi şi de riscuri a căror amplitudine nu poate fi măsurată cu precizie” şi acest lucru se datorează ,,unei rapsodii de cunoştinţe greşit întemeiate, prost stabilite şi rău verificate”. Se întâmplă ceva, anume că fiecare anunţ al unei noi victorii în cunoaştere este asociat cu mare spaimă şi dau drept exemple clonarea, scăderea capacităţii sistemului imunitar de a face faţă bolii şi modificarea structurii genetice a viruşilor. Nu întâmplător gânditorul în cauză considera că ,, cunoaşterea este periculoasă, nu numai prin consecinţele sale imediate la nivelul individului sau al unor grupuri de indivizi, ci şi la nivelul istoriei însăşi” (Foucault). Acest lucru este resimţit cu claritate de oameni care umplu mănăstirile şi bisericile, merg la Fatima sau la Iaşi, de sfânta Parascheva, în căutare ,,sănătăţii”, prin rugăciuni şi post. Vorbim în acest caz de antimedicină, de relaţia dintre sănătate şi supranatural, într-o revenire a noţiunii de ,,păcat”, dar şi de sacru. Iar această antimedicină exprimă mai degrabă neîncredere şi revoltă împotriva medicinii ca politică şi program şi este mai puţin expresia unui arhaism renăscut în mod ciudat.
Şi un ultim aspect. Limbajul dominant al civilizaţiei este spre consum şi spre generarea de noi plăceri, iar afectarea mediului intră în logica acestui limbaj. Acest limbaj este susţinut şi impus de elitele sociale, care controlează modul de producţie, inclusiv cel al producţiei şi difuzării ideilor, în cel mai clar spirit marxist, cel al ideilor dominante dintr-o epocă care aparţin clasei dominante. Ştim că acţiunea asupra mediului are drept implicaţii şi ameninţări asupra sănătăţii. În mod firesc ar trebui, ca fiinţe raţionale ce suntem, să reducem impactul negativ asupra mediului, pentru protejarea sănătăţii. Realitatea nu este însă aceasta. De ce nu se întâmplă acest lucru? Această întrebare a constituit obiectul unei cercetări pe care am realizat-o anul trecut in Braşov. Prezintă sănătatea interes? Da, dar ea este foarte concretă şi acută doar pentru cei care au avut de suferit în mod direct. Sănătatea ca fundament al relaţionării şi al responsabilităţii faţă de cel de lângă tine este restrânsă doar la nivelul unui cerc mic, al familiei apropiate, ea nu include rudele, prietenii, cunoscuţii. Ameninţarea sănătăţii nu este producătoare de solidaritate socială. Ştim ce afectează mediul şi implicit sănătatea omului? Ştim, suntem tobă de carte. Şi, în ciuda acestui fapt, nu suferim din cauza modului în care arată natura şi nu credem că avem vreo vină în asta, chiar dacă folosim constant automobilul privat, deodorantele sau sprayurile etc. Cu alte cuvinte, nu vrem să recunoaştem că noi suntem aceia care îl îmbolnăvim de cancer de plămâni pe aproapele nostru, când mergem cu maşina la cumpărături. Producţia morţii este însă una ce provine din stilurile de viaţă şi ţine de modul actual de producţie şi de consum. Iar conflictul deschis între nevoia de sănătate şi afectarea mediului prin tehnologiile de producţie şi consum se rezolvă printr-o ruptură la nivelul sinelui, între dimensiunea cognitivă şi cea comportamentală a personalităţii care există la nivelul elitelor sociale (şi se generalizează, ca model cultural dominant în societate), şi ai căror membri cred acum, ca şi în trecut, că îşi pot ,,salva” sănătatea graţie resurselor de care dispun. Or, lucrul nou care se produce este că starea mediului produce o ameninţare generală asupra sănătăţii, că în ciuda cunoaşterii, prosperităţii şi dezvoltării, ameninţarea este la orice pas pentru toţi, indiferent de grupul social de care aparţii, fără a ştii precis de unde vine. Aşa se face că astăzi, în acest mecanism, ,, modul de viaţă al unei persoane devine o soluţie biografică pentru contradicţiile sistemice”( Ulrich Beck), iar acest mod de viaţă poartă însemnele sacralizării trupului şi profanării sufletului.
[articol publicat în ,,Astra”, revistă lunară de cultură, editor: Consiliul Judeţean Braşov, ISSN 1454-2447, Nr.14, luna martie, 2008]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu