Subculturile spaţiului urban: o ipoteză

Întâmplarea a făcut ca în drumul meu spre Bucureşti să fiu, în trenul care îi aducea spre casele pe tinerii care fuseseră la concertul susţinut de ,,The Scorpions”, cu ocazia zilelor culturii de la Sibiu. După o noapte petrecută în frig la întâlnirea cu idolii, cei în cauză erau suficient de obosiţi pentru a fi autentici.După cum arătau şi prin tot ce făceau se defineau ca autonomi. Lumea le spune rockeri, adică un grup, care împărtăşeşte nu numai o orientare comună spre un anumit tip de muzică, ci şi un anume mod de comportament, de ţinută vestimentară, de un fel anume de a vorbi, de împodobire a trupului şi de a-l supune, pentru a-l disciplina. Erau clar emoţionali, de altfel, am căutat să identific în comunicare reflexivităţi, dar nu am găsit decât informaţii şi trăiri. Pe scurt, aveam în faţa mea membrii unei subculturi.
 


Într-una din serile trecute, seara, la ştiri am văzut confruntările duse pe stadioane între tineri ( suporteri) şi jandarmi. La un moment dat galeria uneia dintre echipe a afişat un bener pe care scria ,,Filmati-ne, deţinem rolul principal!”. Mesajul era indubitabil îndreptat spre autorităţi, sugera dezvăluirea armei secrete ( filmarea galeriei) şi consemna inutilitatea şi imoralitatea acesteia, incapacitatea puterii jandarmilor de a respecta principiile luptei. A urmat apoi lupta, gazele lacrimogene împotriva petardelor, bastoane versus scaune şi fiare, o confruntare directă a trupurilor, între benere de o parte şi portavoci şi telefoane mobile , de cealaltă parte, vizualul în opoziţie cu auditivul şi totul ca suport al celuilalt spectacol, cel al meciului propriu-zis. Suntem în faţa altui tip de subcultură.



,,Oxford Dictionary of Sociology” apreciază că aceste subculturi apar ca soluţii colective la problemele născute din aspiraţii blocate ale unor persoane sau datorate poziţiei ambigue în societate. În situaţiile prezentate membrii celor două culturi au ceva în comun, vârsta lor, cuprinsă între cincisprezece şi douazeci şi cinci de ani. Este această perioadă a vieţii una a poziţiei ambigue în societate? Discuţia se poate duce şi pe cealaltă direcţie, a blocării aspiraţiilor. Dacă rockerii îmi apar a exprima refuzul de încadrare în logica socială a angajamentului, refuz construit pe simbolul diferenţierii şi al fragmentării, pe fond ei fiind împotriva consumului şi a societăţii materialiste, violenţa de pe stadioane ar exprima mai degrabă asumarea acestor valori, dar şi contestarea acestei logici, care acordă unora recompense, iar altora nu. Nu întâmplător maşinile jucătorilor sunt atacate, nu întâmplător ei sunt traşi la răspundere şi ameninţaţi. Raportarea la ban este mult mai evidentă în acest ultim caz şi mult mai puţin prezentă în primul caz.




Între cele două subculturi există şi alte diferenţe. Mai întâi, faptul că rockerii poartă însemnele lor în permanenţă, existând astfel o strânsă legătură între spaţiu şi trup. Membrii galeriilor se definesc ca grup autonom doar în momentul meciului sau în pregătirea lui, nu ocupă spaţiul social în afara acestui moment, doar atunci trupul intră în acţiune. De altfel acest element al acţiunii este şi el important. Dacă pentru rockeri, acţiunea nu presupune prea multă interacţiune, aceasta se regăseşte însă pe stadioane, acolu unde observăm lideri, simboluri (,,câinii roşii”) şi identităţi ( ,,dinamovist”, ,,rapidist”, ,,stelist”) strategii şi tactici, obiective, coordonare, mod de alocare a resurselor, angajament afectiv şi proiectare prealabilă. Complexitatea şi structurarea în cazul galeriilor îmi apare mult mai clară decât în cadrul rockerilor. 



Subculturile în cauză sunt construite pe o bază comunitară, sunt forme ale comuniunii de esenţă afectiv- spirituală, poartă însemnele libertăţii în raport cu mediul de apartenenţă, dar au şi rolul de protecţie şi siguranţă pentru membrii lor. Ele reprezintă, prin urmare, răspunsul la una dintre temele modernităţii, obţinerea echilibrului dintre comunitate şi libertate. În plus ele asigură membrilor un element esenţial al coeziunii şi al solidarităţii, cel al egalităţii.



Avem apoi, în amândouă cazuri, un alt spaţiu comun şi el este definit de aventură care este, aşa cum o descrie Simmel, ,, prin esenţa şi prin farmecul său o formă a trăirii”. Aventura, ne spune acelaşi Simmel, este realizată de o fiinţă a prezentului, de individul nonistoric. Trăirea prezentului este mult mai importantă decât construcţia legată de viitor şi de aceea aventura este în sine şi pentru sine, nu are finalitate. Prin aventură încercăm să captăm hazardul, spune Simmel, să dobândim o trăire extracotidiană, neobişnuită. Ieşirea de prozaic se face cu orice preţ şi pentru un lucru pentru care muritorii de rând nu au nici înţelegere, nici capacitate de realizare. De aici şi siguranţa, curajul şi justificarea pe care le are aventurierul. În plus de toate acestea Simmel identifică şi un anume paradox al aventurii, faptul că ,,mizăm totul pe o şansă şi pe întâmplător, ne tăiem toate punţile de retragere, intrăm în întuneric, ca şi când drumul ar trebui să ne scoată la lumină cu orice preţ”. Acesta ar fi ,,fatalismul” tipic al aventurierului. 



Prin excepţional, prin extracotidian, prin ieşirea din determinism, aventura aduce lucrurile în sfera charismei. Îndrăznim să spunem că prin aventură atingem charisma, excepţionalul. Locul vrăjitorului care ,,poseda permanent calitatea charismatică, în opozitie cu omul obişnuit”, căruia îi este accesibil extazul doar ca un fenomen ocazional, este luat acum, în modernitate, de o activitate profană, de orgie, ca activitate ocazională în raport cu ,,activitatea” continuă a vrăjitorului ( Max Weber). Toate aceste elemente definesc subculturile la care facem vorbire. Amândouă sub culturi se pot defini drept aventuri în căutarea unei trăiri orgiastice. Violenţa pe stadioane reprezintă mijlocul de producere a charismei, bătăile cu jandarmii sunt căutate, proiectate, aşteptate cu sufletul la gură.



Întreg acest discurs aparţine în mod indubitabil modernităţii. Care este noutatea pe care o aduce postmodernismul ? O întâmplare remarcată în spaţiul nostru public ar putea indica un posibil răspuns. Este vorba de înălţarea la Bucureşti, acum câteva zile a celui mai mare brad din Europa, eveniment trăit ca o aventură de o sută de mii de oameni, adulţi şi copii. Elementul iraţional, de trăire, pare a fi centrul acestui moment. El va intra cu uşurinţă şi va rămâne acolo mult timp în memoria copiilor. Acest lucru contrastează în mod flagrant cu discursul legat de dezvoltarea durabilă pe care aceeaşi copii îl învaţă în şcoli, anume a face economii la electricitate pentru a salva pădurea. Ne aflăm, prin urmare, într-un limbaj dublu, unul raţional, al protecţiei mediului şi altul emoţional, centrat pe noţiunea de plăcere, al afectării mediului, amândouă considerate valide, cu drept de legitimare egal şi făcând parte din lumea interioară a copilului, ceva de genul ,,una spunem, alta facem”. Şi cum comportamentele sunt mai aproape de afect decât de sfera cognitivului, este evident că al doilea tip de limbaj capătă întâietate în raport cu primul. În aceste condiţii, capacitatea de autoguvernare scade.

Noţiunea de ,,aventură” capătă astfel o cu totul altă semnificaţie decât cea produsă de Simmel, anume ieşirea voluntară din cotidian, prin exersarea calităţilor. ,,Aventura” este acum o creaţie a puterii, o supapă produsă de aceasta, pentru a furniza indivizilor cadrul de trăire a unicităţii, a individualităţii, a charismei. În acest proiect, spectacolele de la concerte şi la meciuri, confruntările, violenţele fac parte dintro ,,regie”, o regie ce are două direcţii, una care produce mult dorita ieşire din cotidian, de egalitate şi comuniune, ca acte punctuale, cealaltă, de legitimare a forţei şi a puterii. În aceste condiţii, radicalismul cu care aventura se face simţită ca tensiune a vieţii ( Simmel) ne apare ca fiind unul provocat, pentru a putea fi controlat, iar transcendentul aventurii ne apare şi el, în aceste condiţii, doar o simulare şi un simulacru. 



Cum s-a ajuns aici? Ca punct de plecare ar trebui să reluăm analizele întreprinse de Huizinga legate de ,,homo ludens” şi să vedem cum s-a produs, în modernitate, transformarea jocului în afacere şi în ce măsură această afacere atrage şi se sprijină şi pe subculturile urbane, pe de o parte, cum acest câmp social devine un nou tip de instanţă ce asigură mobilitatea socială pentru persoanele ce aparţin grupurilor defavorizate social, pe de altă parte. Cât priveşte chestiunea rockului şi transformarea acestuia în subcultură, acest lucru ar trebui analizat plecând de la modificarea limbajului în epoca modernă, care ar reflecta deopotrivă pe de o parte materialismul acesteia, aşa cum apare în descrierea lui René Huyghe ( ,, materializarea şi mecanizarea scopurilor, actelor şi a limbajului “) care îl conduc pe om să-şi suprime conştiinţa calităţii şi orientarea acestui limbaj spre emoţional, pe de altă parte.

[articol publicat în ,,Astra”, revistă lunară de cultură, editor: Consiliul Judeţean Braşov, ISSN 1454-2447, nr.13, luna decembrie 2007]