Lecţia predată de Iluminism a fost să ne întrebăm în permanenţă despre semnificaţia prezentului şi de a-l raporta la o lege de acoperire, de genul ,, progresul în conştiinţa libertăţii”. Chestiunea ,, demetropolizării culturii” a fost abordată de regulă în acest tipar.
Ca realitate construită pe schema centru-periferie, demetropolizarea culturii poate fi văzută şi în cadrul unor aranjamente structurale, citite într-o perspectivă istorică şi care înglobează ideea, spaţiul, timpul, puterea/ dominaţia, tehnologiile comunicării.
Prima ipostază: Herder citind în ,,Despre spiritul legilor” ( Montesquieu) cum că legile sunt raporturi esenţiale ce derivă din natura lucrului, apreciază că partea a doua a afirmaţiei acestuia, anume că legile sunt însă influenţate de tradiţii, religie, climă, sol, etc. este mai importantă. Dacă prima partea a discursului lui Montesquieu a stat la baza filosofiei luminilor, cea de-a doua parte fundamentează, prin Herder, tema spiritului poporului şi a istoriei care se conjugă la plural ( Finkielkraut), o idee care va întemeia, de altfel, romantismul şi tot ce a însemnat reacţia la adresa raţionalismului. Dar mai este o opoziţie sesizată de Finkielkraut, anume aceea dintre ,,cultura în general” şi ,,cultura mea”, de unde şi decăderea din clasa universalului a oricărei valori, atâta timp cât nu este locală, localizată la nivelul sufletului colectiv, gând care duce la problema specificului naţional şi la unitatea dintre raţiune şi istorie. Paralela Montesquieu-Herder ar putea fi citită şi altfel, aceea dintre o lume mai degrabă feudală şi comunitară, societatea germană şi una a monarhiei şi a statului, cum era cea franceză, între una construită pe multiplii centri ai deciziei şi alta axată pe un singur centru al deciziei şi foarte puternic, una în care spaţiul controlează timpul şi cealaltă în care timpul controlează spaţiul şi-l subordonează. Surprinzător, absolut surprinzător, disputa Montesquieu-Herder o regăsim şi în postmodernitate prin trimiterea la relaţia dintre universal şi particular, dintre global şi local.
A doua ipostază. Analizând revoluţia franceză Tocqueville descoperă că aceasta este opera literaţilor. Cum Franţa ajunsese graţie regalităţii să fie un stat centralizat, puterea nobiliară şi cea urbană locală pierzând din autonomie, revoluţia, proiectată tocmai pe ideile literaţilor şi filosofilor s-a extins cu repeziciune în toată ţara şi în Europa. Centralizarea a fost aceea care a favorizat difuzarea ideilor şi modelarea societăţii. Adevărul pleacă de la centru, adică de-acolo de unde se conduce ţara şi acest aspect va marca teoria revoluţiei şi a schimbării culturale.
A treia ipostază. În ,,Ideologia germană” Marx afirmă că ideile dominante ale unei epoci sunt întotdeauna ideile clasei dominante. Tocqueville însuşi remarcase, cam în acelaşi moment, că ,,o aristocraţie în plină putere nu conduce numai chestiunile publice; ea formează de asemenea opiniile, dă tonul scriitorilor şi autoritate ideilor. În secolul al XVIII-lea, nobilimea franceză îşi pierduse în întregime această parte a puterii”. Secolul al XIX-lea este secolul modernităţii, al dominaţiei burgheziei, construită pe cuplarea capitalului şi a muncii într-un spaţiu dat, pe dominaţia politică, care include şi responsabilitatea faţă de cei care ocupă spaţiul aflat sub acţiunea dominaţiei, dar şi o dominaţie culturală exercitată de la centru asupra periferiei.
A patra ipostază. Studiind modul de schimbare a societăţii româneşti din secolul al XIX-lea, Zeletin constată că ideea marxistă a ideilor dominante care ar aparţine clasei dominante nu se aplică spaţiului românesc, unde ideile dominante ale momentului, aparţin tocmai celor care au pierdut şi puterea economică şi puterea politică, adică boierimii. Prin ,,Junimea” romantică, boierimea română va milita împotriva liberalismului şi raţionalismului şi va marca limba şi sensibilitatea românească. Nu întâmplător centrul Junimii este la Iaşi, unul din polii unirii, dar şi loc al opoziţiei faţă de liberalismul instalat la Bucureşti. Relaţia centru-periferie în plan politic, câştigată de centru şi de liberalism, are şi o contrarealitate, de tip cultural, impusă de provincie. Tensiunea dintre centru şi periferie este asociată unui conflict între paradigme filosofice şi politice distincte. Dar mai este aici o realitate, anume că limbajul schimbării şi al modernizării nu este acelaşi cu acela în care sunt definite noţiunile de Bine, Adevăr şi Frumos, ba mai mult acesta din urmă îl neagă pe primul. Acesta este unul din paradoxurile modernizării ţării noastre. În secolul al XX-lea Bucureştiul ajunge să fie nu numai centrul economic, politic, ci şi centrul cultural al naţiunii. Contestarea spiritului raţional va avea loc acum chiar în aici, la centru, provincia nemaideţinând vreun drept de adevăr paradigmatic.
A cincea ipostază, este aceea care aparţine perioadei comuniste, care continuă procesul început la începutul secolului. Adevărul, Binele şi Frumosul sunt definite de puterea centrală şi ele sunt impuse periferiei. Cuplarea totală a capitalului şi a muncii nu lasă loc nici unei forme de negociere şi se produce prin controlul total al spaţiului, toate sub matricea unui raţionalism ,,tare”. Instanţa care deţine controlul politic, gestionează atât sfera socială ( lumea muncii), cât şi sfera economică ( lumea capitalului), realizând prin discursul ideologic şi dominaţia culturală. Distribuirea capitalului pe tot cuprinsul ţării şi emanciparea grupurilor aflate în partea inferioară a piramidei sociale sunt însoţite de dezvoltarea infrastructurii culturale a provinciei, teatre, filarmonici, reviste culturale, etc. În fapt însă, periferia nu va putea produce nici un discurs alternativ în raport cu centru, cu câteva excepţii, vreun colectiv de teatru, precum cel de la Piatra Neamţ, câte o revistă culturală, gen Echinox, câte un pictor ici-colea, câte vreun architect, Iancu Rădăcină la Braşov, Nicolae Porumbescu la Iaşi sau Ioan Fakelman la Timişoara, etc.etc. Provincia devine subiect al dezvoltării culturale, dar nu ca o expresie de autonomie, ci ca una de multiplicare chiar a centrului, de întărire a discursului său, de dominaţie şi de promovare în regim de exclusivitate a ceea ce Croce critica, anume ideea de ,,artă educativă. Promovarea unei ,,culturi educative” a gripat un mecanism, cel de producere de autor. Cu greutate găsim ideea unui proiect fundamental al autorului, care trebuie adus la lumină, faptul că autorul ,,constituie, apoi, principiul unei anumite unităţi scripturale - toate diferenţele trebuind să fie eliminate cel puţin pe baza principiului evoluţiei, al maturizării sau al influenţei” ( Foucault), faptul că autorul este de asemenea ,,cel care permite depăşirea contradicţiilor care pot apare în interiorul unei serii de texte”, în sfârşit, că autorul întruchipează un anumit nucleu receptiv. Or, până în 1990, cel care dorea să fie autor avea de înfruntat un întreg mecanism care bloca proiectul, evoluţia, intrarea în contradicţii sau conturarea unui nucleu expresiv autonom. Din cauza discursului patriotard şi în strânsă legătură cu absenţa creatorului, cultura română intră în perioada postcomunistă şi cu o altă mare problemă, aceea a specificului şi a identităţii.
A şasea ipostază. Problema ,,directorului de conştiinţă”. Rolul acestuia este expresia unei profunde tradiţii ce îşi are originea în cultura Greciei antice, în care, aşa cum indică Foucault ,,spiritualitatea postulează că niciodată adevărul nu-i este de drept accesibil subiectului” , ea pretinzând ca ,,subiectul să se modifice, să se transforme, să se deplaseze, să devină, într-o oarecare măsură şi până la un anumit punct, altul decât el însuşi pentru a căpăta dreptul de a accede la adevăr”. Pe cale de consecinţă, accesul la adevăr nu se poate realiza fără o conversiune sau fără o transformare a subiectului însuşi.
Cerinţa modificării subiectului pentru a-l face capabil să acceadă la adevăr o constatăm în toate momentele descrise anterior şi continuă şi în perioada postcomunistă, cu oarece abateri. Mai întâi, că ceea ce numeam centru a devenit, odată cu integrarea europeană, periferie. Cultura naţională devine ,,cultura mea”, care nu înseamnă doar o raportare la un univers particular, bine definit spaţial, ci şi o întoarcere la spiritul romantismului. Nu mai există un monopol absolut al acestui spaţiu şi acest lucru se datorează globalizării informaţiei prin televiziune şi internet, tehnologii redutabile în acţiunea de ,,modificare a subiectului” şi de a-l face capabil de accedere la Adevăr, exact cum anticipa McLuhan, când remarca că ,,medium este mesaj”. Aceşti noi ,,directori de conştiinţă” nu au concurenţi în spaţiul nostru public şi din cauza absenţei creatorilor care să îndeplinească funcţia-subiect. În plus, managementul ,,culturii naţionale”, devenită prin integrarea europeană ,,cultura mea”, este precar. Marile proiecte ale identităţii naţionale ( enciclopediile pe domenii) lipsesc, datorita un mecanism gripat şi ofer drept exemplu chiar programul ,,fondul naţional cultural” al ministerului culturii. Programul nu dispune de criterii foarte clare de evaluare şi orice contestaţie legată de evaluarea proiectelor primeşte răspuns negativ şi fără explicaţii, fapt probat prin experienţă directă. Netransmiţând concurenţilor informaţii cu privire la calitatea produselor, aceştia nu au cum să-şi îmbunătăţească activitatea ( fac aici citire din Hayek). Dacă pe piaţă lucrurile sunt simple, căci nici un cumpărător nu are interesul să cumpere produse proaste, în spaţiu bunurilor publice lucrurile sunt complicate, dacă evaluatorii nu dau dovadă de onestitate, evitând să facă cunoscut modul de operare a criteriilor şi nepublicând erorile identificate în proiectele supuse evaluării. Acest lucru conduce la punerea între paranteze a drepturilor de proprietate intelectuală în câmpul artistic şi la întârzierea procesului de formare a creatorului.
Asistăm azi la ruptura dintre muncă şi capital, ruptură asociată acum unei noi realităţi, cea a ,,proprietarilor absenţi” ( Bauman), care sunt cei care controlează informaţia şi limbajele şi a căror putere pare nelimitată, căci se sprijină pe noţiunea de ,,timp”. Iar ,,timpul” este mecanismul prin care se exercită controlul şi dominaţia ( Marx, Foucault). Libertatea apare doar într-o situaţie de discontinuitate în nebunia aceasta a proliferării sensului şi a informaţiei devenită obscenă şi care nu întâmplător se fundamentează pe ,,timp”. Spaţiul, devenit loc al libertăţii, poate ,,rupe” continuitatea dominaţiei totale prin două tipuri de ,,opriri”, cea pe care o realizează funcţia-subiect, a creatorului şi cea care aparţine memoriei, adică a identităţii spiritual-naţionale. Cu alte cuvinte, marcarea ,,locului” în globalizare se face prin personalităţi culturale şi prin realizarea şi promovarea marilor proiecte culturale de genul ,, Enciclopedia română”, expresie a ,,românescului” în artă, ştiinţă, civilizaţie. ,,Tezaurul identităţii” este depozitat, în proporţie covârşitoare în provincie, numai că managementul este la centru. Spaţiul european se bazează pe doi piloni, Montesquieu şi Herder, adică pe un anume echilibru între raţionalismul mecanismelor şi expresia romantică a spiritului. Ce poate face provincia? Ea are obligaţia să lupte pentru implementarea acestui spirit, care evident nu este nici înţeles şi nici acceptat de capitală, asta neînseamnând doar descentralizarea fondurilor şi a deciziei, ci şi o anume direcţie strategică în managementul cultural şi un anumit limbaj în care sunt definite lucrurile. Are provincia arme pentru a duce această bătălie? La urma urmei, întreaga arhitectură a centrului, inclusiv a centrului cultural este un discurs al modernităţii, orientat spre noţiunile de ,,forţe”, de ,,esenţe”, de ,,secret”, de ,,nucleu dur”, de ,,certitudine”. Toate aceste noţiuni se regăsesc în discursul membrilor elitei care irumpe dinspre capitală şi în atitudinea lor generală, de oameni care deţin ,,adevărul”. Demetropolizarea înseamnă evitarea acestui tip de retorică şi orientarea pe noţiuni precum decentrare şi deconstrucţie, adică intrarea în postmodernitate, tocmai pentru că, aşa cum spune Derrida, punctul de origine, cel care determina fenomenele ulterioare şi periferice, a dispărut.
[articol publicat în ,,Astra”, Revista lunară de cultură, editor: Consiliul Judeţean Braşov, ISSN 1454-2447, Nr.11, luna Octombrie, 2007]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu