In the old regime there were libraries, bookshops, translations were done, good books were looked for. All in all, one read. Why does one read? Is the process of reading a form of spiritualization, a relic of the old Greek advice epimeleia heautou – take care of yourself – or is it a form of escapism, a way out from the reality, an oblivion of oneself? Is the reader searching for a Truth in what he is reading? Does he prepare preliminary? Will this Truth have an impact on his inner world? Or reading is just an Adventure, a thing in itself, by trying to escape the daily quotidian life? Foucault or Simmel? Therefore, what was the role of the book in the old regime? What social logic did it belong to? The present article is the result of the analysis of 15 interviews with readers, realised by students from the Transilvania University’ Sociology Department, as a part of an oral history research in partnership with Indiana University.
Scopul cercetării este de a identifica unul dintre posibilele tipuri ideale de cititor de carte ce a aparţinut spaţiului autohton înainte de 1989 şi de a vedea care a fost rostul lecturii la acea vreme şi ce impact ulterior va produce ea. Acest tip ideal nu este unul statistic şi nici nu susţinem că el ar fi dominant sau reprezentativ. Să reţinem că oricât de totalitar a fost regimul comunist, el nu a produs şi impus o standardizare totală asupra lecturii. Îndrăznim să sugerăm că dimpotrivă, că mecanismele de emancipare socială, educaţională şi culturală din vechiul regim au generat un efect pervers, anume nevoia de libertate, iar lectura a fost unul dintre mijloacele care a concurat la această realitate şi de aceea susţinem că statul comunist a avut o poziţie ambiguă în raport cu lectura. În fapt, relaţia vechiului regim cu lectura este o relaţie între două monopoluri, cu tot ce înseamnă asta.
În efortul nostru vom pleca de la două premise fundamentale. Prima premisă: a spiritualităţii, care aparţine viziunii lui Foucault asupra relaţiei dintre subiect şi adevăr şi se învârte în jurul principiului ,,epimeleia heautou”, preocupă-te de tine însuţi, îngrijeşte-te pe tine însuţi. După cum arată Foucault, preocupă-te de tine însuţi exprimă trei lucruri, o atitudine generală de a fi în lume, o formă de atenţie (,, un anumit mod de a veghea asupra a ceea ce gândim, asupra a ceea ce se petrece în gândire”) şi un set de acţiuni pe care le exercităm asupra noastră înşine. De aici derivă existenţa unui ansamblu de practici, toate aparţinând unui efort de construcţie a subiectivităţii. Foucault defineşte drept spiritualitate transformarea pe care şi-o impune subiectul, pentru a fi capabil să acceadă la adevăr. Tot în sfera spiritualităţii intră şi conversia subiectului, ,, această conversie se poate face sub forma unei mişcări care smulge subiectul din statutul şi din condiţia sa actuală”. Conversia presupune o acţiune pe care subiectul şi-o impune asupra sieşi, o ,,transformare progresivă”. În sfârşit, un alt element constitutiv al spiritualităţii este cel al iluminării subiectului de către adevăr.
A doua premisă: lectura ca aventură. În termenii lui Simmel, aventura este ,,în sine o evoluţie determinată de un început şi un sfârşit, cu un sens elocvent şi, în al doilea rând, în ciuda caracterului întâmplător, a exteriorialităţii faţă de continuitatea vieţii, cât şi o necesitate învăluită în mister”.
Ipoteza noastră este că lectura prezintă aceste două exerciţii, de spiritualizare, de obţinere a unui adevăr, pe de o parte şi de aventură, în care mizăm pe o şansă incertă, pentru a trăi un întreg, o sminteală, spune Simmel, ,,deoarece ea, ca să aibă sens, pare să presupună că incognoscibilul e cunoscut”, pe de altă parte. Aceste două motive ale lecturii pot fi separate, de la cititor la cititor, sau pot apărea ca întrepătrunse, de-a lungul unei singure vieţi.
Lectura are un început. Ea se asociază cu momentul în care înveţi să citeşti. Dacă înveţi să citeşti de foarte devreme, ajungi de timpuriu şi la lectură. ,,Deci în familie s-au ocupat de mine şi am învăţat să citesc înainte să mă duc la şcoală” (A.M). Părinţii care stimulează învăţatul şi implicit lectura timpurie au o speranţă, cred că sufletul copilului va fi modelat într-un anume fel. Sau cum spune un interlocutor, ,,l-am citit pe Creangă, l-am citit pe Petre Dulfu, l-am citit pe Tudor Arghezi în povestirile lui fascinante, dacă se poate spune aşa, pe Agârbiceanu. Sigur, ăştia sunt părinţii spirituali, care induc în copil, în adolescent, în preadolescent o anumită stare sufletească, care-i dezvoltă, nu numai imaginaţia, dar şi acea dorinţă de a realiza ceva, de a face ceva.”(B.V).
Aşa cum este descrisă mai sus, lectura pare a fi legată de noţiunea de ideal. Idealul este un proiect general, acoperind întreaga viaţă a omului. Ne naştem într-un anumit context, avem deci, din start, o soartă, luăm tot felul de decizii şi ne construim destinul. Ei bine, lectura ar construi cadrul, schema în care luăm deciziile în cauză, suntem un anume fel de om, iar deciziile pe care le luăm poartă o marcă, se încadrează într-un anume tipar şi, prin aceasta, viaţa noastră capătă o unitate. Idealul transpus asigură unitatea vieţii. Viaţa nu mai este alcătuită din segmente diferite, cu logici diferite. Dar nu numai atât. Realul apare ca modelat de ideal, acesta din urmă are ocazia să se strecoare pe nesimţite în real, cu fiecare decizie luată. Sau cum spune G.N. ,, fiindcă în perioada 13 până să zicem 18 ani a fost o perioada în care mi-am fixat principiile de viaţă, de care mă ţin şi în prezent, şi de la care am abdicat de câteva ori, recunosc, dar totuşi viata mea a fost ordonată după aceste principii”.
Ei bine, în fapt aici se reproduce o serioasă dispută care a fost în istoria culturii, aşa cum arată Foucault, între viaţa ca sumă de segmente şi viaţa ca întreg. Lectura care este un mijloc de educaţie asupra copilului, un mijloc bine definit şi conturat, aparţine acestei definiţii, a vieţii ca întreg, atunci când se face în termenii de ideal, ce-şi propune colonizarea viitorului. Această colonizare a viitorului înseamnă un anume profil al omului care răzbate în ciuda greutăţilor, a obstacolelor apărute în timp şi acest profil se obţine prin lectură. Dar unde se produce influenţa? Aşa cum o spune interlocutorul mai sus citat, ea se produce asupra sufletului. Prin urmare, întregul vieţii se poate produce prin obţinerea unei stări sufleteşti, ,,pentru că toată literatura acestor mari scriitori ai noştri, mie mi-au produs efectul de a nu renunţa niciodată la creativitate”, afirmă B.V. Lectura se ocupă de suflet cum nimeni altcineva nu o face, ,, acel stimul este la fel de puternic ca şi starea de îndrăgostit faţă de o fiinţă, este aceeaşi, este euforia care îţi dă aripi, care crează în tine un alt univers, spre care aspiri şi care crezi că se poate înfăptui”, spune B.V.
Se cuvine să zăbovim asupra acestui aspect, al euforiei care îţi dă aripi. Asta înseamnă că, pe de o parte, eşti o persoană ancorată în situaţie, trăieşti certitudinea cotidianului, iar pe de altă parte, depăşeşti graniţele acestuia, graţie trăirilor sufleteşti. Îndrănesc să susţin că lectura realizează unitatea plauzibilă, dintre călăreţ şi cetate, cu o diferenţă semnificativă, dintre o cetate reală şi un călăreţ imaginar. Dar trebuie să reţinem un lucru, că această lume şi aceste corecţii nu pot exista decât în condiţia călăreţului, care nu are cum să fie decât imaginar, căci doar aşa, precum în povestea lui Petre Ispirescu, poate el să depăşească graniţele bine fixate ale ţării.
O întreagă istorie a umanităţii se învârte în jurul acestei relaţii, dintre sedentari şi nomazi, între cei ce stau şi cei ce se mişcă, între Cain, plugarul, şi Abel, oierul, dintre Gingis-han şi chinezii ocupaţi, dintre comunitate şi libertate. Lectura devine expresia libertăţii imaginare şi, pe cale de consecinţă, ea devine un exerciţiu de opoziţie, este o formă de aventură, o ieşire din determinism. ,,Şi atuncea am îndrăznit şi mi-a dat şi am citit cărţi cu mare greutate, că eu eram încă în internat şi i-a fost frică să nu… deci am avut mare grijă, a trebuit să câştig încrederea ei” îşi aminteşte A.M., vorbind despre alternativă, ca trăire opusă la altceva, ,, în care-ţi doreai să ai o viaţă spirituală, alta decât aia de elev, în care trebuia să...etc”, apreciază B.V.
Acelaşi mecanism de fugă de real a fost şi motorul care l-a împins pe G.N. să citească, el începându-şi lecturile cu romanele englezeşti, ale căror acţiuni se petreceau în India, ,, pe acolo se putea petrece orice. Vă spun, era un câmp liber de imaginaţie. Pe mine m-au captivat acestea la început pentru imaginaţia lor. Uite domle, oamenii pot face chestii, de ce nu ... aicea in viaţa asta de ţăran monotonă, zilnic acelaşi lucru, neinteresant, nespectacular, şi pentru mine ca copil a reprezentat aşa ca o izbucnire de scântei aceste romane nenorocite, fără nici o valoare literară”. Ieşirea din certitudinea cotidianului şi aspiraţia spre independenţă şi libertate sunt asociate cu un moment care este simultan corectiv şi formativ, corectiv în sensul că astfel ajungi să te eliberezi de ceva pe care-l consideri vicios, iar formativ, în sensul că-ţi produci propriul drum. Oare nu acesta este sensul libertăţii, anume o corecţie pe care ţi-o impui, ţie însuţi şi prin care te obligi să te formezi, anume o libertate pe care o iei în raport cu tine?
Am ajuns astfel la un moment important, acela legat de examinarea conştientă a sinelui şi care începe prin autodeterminare, o autodeterminare care se câştigă, nu este un dat, şi în care lectura, ca speranţă, se luptă cu realul, ,, deci în loc să lucreze în gospodărie, el făcea ce făcea şi scăpa şi se ducea să citească romane”, aşa şi-l aminteşte G.N. pe unchiul său, primul care a adus cartea în familia sa, în care nimeni nu ştia să citească. Realul nu se dă bătut în raport cu această lume, a cărţii. G.N. scapă de urmărire pentru că ,, la mine nu s-a prins nimeni că citesc”. Unchiul lui G.N. avea însă o soţie care-şi condamna soţul că citeşte, ,,.el avea tentativa să povestească ce a citit, iar ea era complet neinteresată..Iară îmi povesteşti tâmpeniile tale, ce ai citit, nu ştiu ce...Şi atunci el a avut... fiindcă toată lumea l-a condamnat, s-a retras în aşa... nu mai povestea la nimeni, dar a rămas cu această patimă”. Omul a rămas doar cu libertatea lui interioară, pe care nu si-a putut-o obiectiva prin comunicarea cu celălalt. Într-un alt caz însă, soţia reuşeşte să construiască spaţiul libertăţii în familie, soţul, ,,a citit mai puţin, într-o perioadă din copilărie..dacă a fost la şcoala profesională... dar pe urmă, am început să citim amândoi ”, afirmă A.S., sau cu rude mai îndepărtate, ,,am avut o rudă la Băicoi... ştiţi unde-i Băicoi... şi nu ştiu cum a făcut el că a cumpărat ,,Delirul” şi ,,Cel mai iubit dintre pământeni” şi când m-am dus mi le-a dat şi le-am citit, aşa că am putut să le citesc”, afirmă aceeaşi A.S. Putem spune că ideea libertăţii se naşte şi se dezvoltă în spaţiul relaţiilor de familie, de rudenie, de prietenie, fie deci în sfera intimului şi a privatului, (fiind independentă de spaţiul public, dar interesectându-se cu el, atunci când în familie se discută discursul oficial), fie când se aduce vorba la servici despre cărţile citite, ,, împrumutam de la două sau trei prietene cărţi, care erau mai înstărite ca mine şi aveau pile mai mari, aveau funcţii mai mari. Şi împrumutam cărţi şi dădeam înapoi. Când dădeam cărţile n-aveam timp să mergem în vizită şi să stăm aşa, ca acuma. La servici. Mergeam până la ea şi-i dădeam cărţile. Aveam o mică discuţie sau aveam nişte discuţii când dădeam cărţile înapoi, dar în timpul programului, în timpul serviciului”, îşi aminteşte A.M..
Cei care citesc îşi exersează libertatea lor interioară şi au nevoie de un support, de o confirmare care vine din partea unei comunităţi populată cu oameni similari lor. Aşa se face că cititorii se adună, se caută, îşi fac reciproc rost de cărţi, se recunosc ca aparţinând aceleiaşi lumi, ,,de exemplu, îmi aducea naşul Quo Vadis, naşul preotul. Îmi aducea La răscruce de drumuri... de vânturi... Emily Brönte... am citit şi din Sora Jenny... Jenneer... nu mai ţin minte, am citit atâtea [….] da, se ducea la Bucureşti, avea o cunoştinţă acolo şi se ducea cu (râde) motocicleta şi ne aducea. [….] Şi numai ce-l vedeai că vine la mine şi zice.. Uite, am primit o carte, am citit... citeşte-o repede că trebuie s-o dau înapoi”(A.S.).Relaţiile transgresează diferenţele de status, ele sunt între profesor-elev, între colegii de muncă, şi aşa se ajunge la ideea pură a egalităţii în comunitate. ,, Deci atuncea când am citit la profesoara Nana, deci eram în liceu şi aicea în Braşov la o colegă de-a mea, care avea tot aşa, o bibliotecă uriaşă, am citit din scriitorii români cărţile lor interzise”, îşi aduce aminte A.M. Relaţionare, aventură, secret, totul în jurul cărţii. În această semi-clandestinitate, ne salvăm individualitatea suntem altfel, suntem elita, ne despărţim de restul. Iar pentru acest lucru suntem dispuşi să facem sacrificii, sacrificii ale sinelui pentru sine şi nu pentru Celălalt.
Lectura ca generatoare de o sublume, sinteză dintre comunitate şi libertate, conduce la o voce interioară, o conversaţie a sinelui cu sinele, într-un anumit limbaj, ce influenţează gândirea, care-şi pune întrebări, iar una din primele întrebări, se referă la cine sunt. Autodeterminarea înseamnă conştiinţa identităţii. ,,Sigur, literatura clasică română te pasionează, pentru că este o datorie, hai să-i spunem aşa, de cetăţean al acestei ţari, de statutul tău de etnic român să-ţi cunoşti cultura. Este un proverb la noi în Transilvania, ţăranul care nu-şi cunoaşte cântecele şi dansurile satului lui – înseamnă că nu a trăit acolo”, afirmă B.V. Cine sunt, din cine mă trag, cine sunt înaintaşii mei? ,,Eu am avut un foarte bun prieten,[...], directorul Muzeului Mureşenilor, descendent direct din Mureşeni, la un moment dat îmi zice: ,,Vova vrei să citeşti o carte interesantă?” Zic: ,,Da!” Erau două volume mari, masiv legate şi care aveau ca titlu: ,,A Dákok”, adică ,,Dacii”. Două volume, editate pe la 1870 la Budapesta. Eu acolo am aflat cine sunt dacii, pentru că în istoriile noastre ceea ce s-a scris acolo n-a fost scris niciodată. Am fost mândru”.
Ajungi apoi, ca adult, să ai nevoie de certitudini, de un adevăr iluminator, ,,aşa este Clark cu “Dune”. Eu am subliniat acolo pasaje întregi care se potrivesc şi cu trecutul şi eu cred că şi cu viitorul care a început să se întâmple”, spune A.M. Urmează alte întrebări, de genul celei la care reflectează G.N: ,, cum e posibil totuşi, ca o persoană total nevinovată să fie pedepsită în acest mod drastic”, atunci când se gândeşte la ,,Străinul” lui Camus. Suntem aici pe un alt prag al conştiinţei sinelui, când întrebările pe care ţi le pui translatează spaţiul identităţii, ajungând în etic.
Eşti acum spre capătul vieţii, dar ce vei face cu adevărul lecturilor? Înţelegi că se poate trăi şi fără să fi citit Dostoievski sau Tolstoi, aşa cum ai procedat tu însuţi, şi ai dori să comunici celor tineri care este drumul, ,,numai că nimeni nu te ascultă. Deci tu ajungi la această idee, când ai făcut-o deja pe aialaltă. Şi pe urmă, când zici că tocmai ai experienţă şi ai vrea să dai cuiva din asta, nu se lasă aşa de uşor convins şi tre’ să calce şi el în străchinile lui proprii”, afirmă A.M. Poţi însă să te angajezi la spunerea unui Adevăr la care ai ajuns, fără să ceri dreptul la un auditor anume şi aşa se face că te apuci să scrii o carte, să duci ideea mai departe, aceea a unei lumi care are o schemă ascunsă şi care trebuie relevată, spre binele ei.
Să revenim la întrebarea, a reprezentat lectura în vechiul regim o formă de spiritualizare? Pentru a putea răspunde să ne întoarcem la revoluţia franceză din 1789, o revoluţie care, susţine Tocqueville, a fost precedată de o reflexivitate publică, ce a implicat deopotrivă elitele şi poporul. O întreagă literatură a secolului al XVIII- lea a pus în discuţie problema libertăţii şi a ordinii sociale într-un mod în care, consemnează cu ironie acelaşi Tocqueville, nu a existat un singur proprietar căruia să-i fi fost câmpul devastat de iepurii vecinului şi care să nu fi pus în discuţie problema abolirii privilegiilor. Or, lecturii nu i s-a permis să ia în dezbatere chestiunea guvernării, din lipsa cărţilor pe această temă, a îngrădirii libertăţii şi a dialogului. În plus, în formula de călăreţ imaginar, lectura nu a solicitat relaţionarea cu Altul, prezenţa unui ghid al conştiinţei, a unui Învăţător, relaţionare care, aşa cum demonstrează Foucault, este indispensabilă ca practică a preocupării de sine. Şi deşi vorbim de un spaţiu al autodeterminării, acest atribut este al unui călăreţ imaginar, nu a unuia real. Cele două absenţe consemnate mai sus, a sacrificiului pentru Celălalt şi a Învăţătorului, au produs câteva consecinţe. Primul aspect, punerea în paranteză a spiritualităţii, existenţa unui sine care nu este modelat de adevărurile definite în lectură. Oamenii nu ajung să conştientizeze că există o legătură între valorile lor profunde şi modul de guvernare a societăţii, şi vorbim aici de cei care sunt luminaţii cetăţii, căci au citit. În plus, idolii care vor fi promovaţi la revoluţie au reprezentări diferite, de la cetăţean la cetăţean, fie că vorbim de libertate, democraţie, autoritate, lege sau piaţă. Noi vom ajunge la un acord noţional, la cristalizare, pe baza unui lung şir de negocieri şi conflicte sociale sau interpersonale, proces care nici azi nu suntem siguri că s-a încheiat. În esenţă spunem că rolul intelectualului în pregătirea revoluţiei a fost nul. Celălalt aspect vizează implicaţiile legate de recuperarea absenţei de mai sus, de la strigarea catalogului, recuperare care va deveni un sport naţional ce se va practica după 1990 cu obstinaţie, prin marcarea prezenţei chiar şi la orele care nu se fac. Orientarea conjuncturală exprimă aceeaşi punere în paranteză a spiritualităţii, fapt care va uşura înrolarea intelectualilor la diverşii centrii de putere care sunt în competiţie. Dezbaterea publică ţine mai degrabă de ecuaţia intereselor, decât de confruntări între viziuni diferite asupra lumii. Consecinţa? Discreditarea intelectualului, produs al lecturii, discreditarea lecturii şi a ideii de spiritualitate, dominaţia contingentului, adică a unei viziuni ce vede viaţa segmentată şi nu ca un întreg, trecerea în plan secund a noţiunii de ideal. În plus, să spunem că monopolul lecturii s-a sfârşit, de unde şi poziţiile de forţă ale televiziunii, internetului şi telefonului mobil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu