Există virtualităţi în organizarea socială? Sunt transferabile scheme de funcţionare, instituţii, patterns-uri în istorie? Cum se transformă în virtualitate ceea ce anterior a reprezentat o schemă de funcţionare şi în ce context această virtualitate reactivează? Ce conţinut mai are noţiunea de progres? Aceasta este, de fapt, miza prezentei intervenţii făcută în două tipuri de ,,citiri”, una weberiană şi alta de tip ,,Foucault”.
În 1364 braşovenii obţineau dreptul de a organiza un târg anual, fără ca nobilii şi agenţii regali să aibă vreun drept în a se amesteca în treburile lui. Această autonomie a generat o realitate care a reprezentat ilustrarea a ceea ce Max Weber numeşte „oraş occidental, ca formă de dominaţie nelegitimă”, o anticipare a modernităţii, prin implicarea mecanismelor raţionalităţii, o insulă în marea structură feudală în care acest oraş se situa. Cheia discursului nostru constă în conectarea mecanismelor de raţionalitate la principiul dominaţiei. Comerţul şi consecinţele sale demografice vor solicita noi tipuri de resurse, măsurare (contabilitate, statistică, standardizarea greutăţilor, controlul mărcii) şi reguli de organizare. Impunerea de reguli a constituit o sursă a dezvoltării. Exista un regulament, un ordin de funcţionare, ce prevedea drepturile şi obligaţiile celor care participau la târg. Exista, în mod logic, o comisie de supraveghere formată din judele pieţei şi doi, trei subalterni, responsabili, şi în plus faţă de ceea ce am numit mai sus, se ocupa şi de nivelul zgomotului şi de pedepsirea hoţilor. Exista o minuţioasă repartiţie a negustorilor pe cele patru laturi ale pieţei centrale, spaţiul fiind puternic segmentat şi, la rândul său, controlat. Evaziunea fiscală nu era tolerată (pedeapsa se aplica şi comerciantului care vindea acasă, în taină, dar şi celui care ştia, dar nu anunţa autorităţile), prin urmare, delaţiunea era încurajată. Exista şi tentativa de a scăpa de plătirea taxelor, comercianţii mutându-se în afara zidurilor, iar în această situaţie guvernarea oraşului îşi extinde jurisdicţia şi asupra acestor locuri, prin confiscarea mărfurilor tranzacţionate astfel. Simultan cu dezvoltarea, ilegalismele devin acceptate, astfel materialele lemnoase nu erau confiscate. Asistăm astfel la o anume inovaţie, care se va generaliza în modernitate, protejarea devianţei, pentru că a face din ea o resursă în dezvoltare. Şi alte produse se vând în afara zidurilor - e vorba de alimente perisabile precum laptele sau peştele - doar după ce s-a încercat vânzarea lor în interiorul cetăţii. Altfel spus, pentru a răspunde nevoilor locuitorilor şi cerinţelor dezvoltării comerciale, guvernarea se plasticizează, sacrificând în mod calculat vechile reguli, modificându-le, adoptând altele noi.
Sub acţiunea controlului intră şi timpul, fiind precizate zilele de târg, orele, durata şederii negustorilor, care nu trebuia să depăşească 14 zile. Existau reguli care precizau modul de aducere a mărfurilor, pe ce străzi se realiza afluenţa cetăţenilor şi pe ce străzi se realiza defluenţa lor, erau interzise ajungerile din urmă şi depăşirile, iar circulaţia se realiza numai pe partea dreaptă a străzii. Logica târgului trebuia să se încadreze în logica generală a urbanismului local, iar în această logică, se urmăreşte controlul cotidian al trupului. Modelarea reflexelor trupului se face prin exerciţiu, în funcţie de un principiu de organizare urban. Supunerea era totală, pedepsirea se făcea pe loc, uneori putându-se ajunge la pedeapsa capitală. Puterea putea lua viaţa, în numele disciplinei. Stâlpul infamiei construit în 1559 era amplasat în mijlocul pieţei. Acolo, în centrul pieţei şi al oraşului, se plasează marea problemă a trupului, acolo trupul este adus în starea de a suporta acţiunea directă a puterii disciplinare, putem spune că în inima cetăţii se produce ritualizarea trupului şi sacrificarea lui în numele ordinii şi al disciplinei.
Să nu uităm că oraşul este închis, are ziduri, (prototipul viitoarelor graniţe), autonomia poate fi apărată, de cele 6000 de suflete cât număra el în secolul al XV-lea, deci nu numai târgul era sub control, ci întreaga cetate. Stingerea, locurile de fumat, salubrizarea, depozitarea gunoaielor, paza, modul de stingere a incendiilor, toate aceste funcţiuni presupun o distribuţie de operaţii, proceduri, antamarea lor într-un plan care trebuie pus în practică, iar această punere în practică trebuie la rândul ei verificată.
Ţelul guvernării este de a asigura bunăstarea propriilor locuitori, prin disciplină şi protecţie. Nu întâmplător oraşul va asigura şcolarizarea cetăţenilor săi (cazul Honterus), iar ulterior se va îngriji de viaţa lor culturală. În Braşov nu au existat conflicte religioase, decizia de a se trece la protestantism care vine ca o urmare logică a mecanismului implementat, a fost aplicată fără opoziţie şi a fost respectată întocmai. Guvernarea are nevoie de spiritul protestant, ca să stimuleze lumea economicului, după cum autoritatea religioasă are nevoie de guvernare, în ridicarea aşezămintelor, cel mai cunoscut, Biserica Neagră. Puterea disciplinară implicată în guvernare tinde să ocupe tot timpul cetăţenilor şi chiar întregul lor comportament, este permanentă, totală şi individualizată, după expresia lui Foucault. Supraveghetorii purtau la pălării concarde roşii-albe pentru a se distinge în mulţime şi erau obligaţi să circule intens printre cetăţeni. Puterea era, să spunem aşa, în spatele fiecăruia. Peste această supraveghere mai exista una, aceea realizată din turnul Sfatului, o supraveghere de rangul doi, anume că de-acolo, din centru, se puteau identifica incidentele dar, mai ales, se putea vedea şi unde sunt supraveghetorii (supravegherea supraveghetorilor), cu concardele şi care sunt zonele descoperite. Centrul, inima oraşului este locul de întâlnire între trup şi controlul suprem. Suntem în faţa unui clar model panoptic al puterii. În faţa regulilor, toţi sunt egali, şi acest lucru reprezintă o anticipare a modernităţii de tip capitalist ca şi aceea a controlului. În plus, la aceasta ar trebui adăugat problema virtuţii cetăţeneşti, a spiritului civic şi astfel ajungem la vechea temă a bunei guvernări pe care o găsim şi la Montesquieu. Etica convingerilor guvernanţilor se subsumează eticii responsabilităţii lor, putem chiar spune că nu există convingeri decât în măsura responsabilităţii asumate. În sinteză, putem afirma că guvernarea are un caracter poliţienesc, de-aici vor deriva ulterior o serie de elemente, practici si tehnologii, (unul dintre ele este, spre exemplu, înregistrarea populaţiei) şi poate nu este chiar întâmplător că ministerul nostru de resort are în structura sa două departamente, cel al administraţiei şi cel al poliţiei.
Să privim acum spre Bucureşti. Oraşul nu este altceva decât prelungirea lumii feudale, căci s-a născut şi a funcţionat ca apendice al curţii domneşti. Cu alte cuvinte, întreaga lume feudală o regăsim în oraş, acesta nefiind autonom de sistemul general al dominaţiei, după cum ţara întreagă nu era autonomă, ea depinzând de cele trei imperii, otoman, ţarist şi habsburgic. Oraşul este expus, nu are ziduri şi intrarea se face pe la bariere. Impozitele se strâng în interiorul acestor bariere. Orice barieră atrage lume, dincolo de ea va apărea o crâşmă, apoi locuinţe, proprietarii acestora trebuie impozitaţi, pentru aceasta se mută bariera şi tot aşa, altă crâşmă, alte locuinţe, altă barieră, astfel ne explicăm de ce nu există artere drepte de circulaţie în oraşul feudal. Dar de ce locuitorul caută în permanenţă să scape controlului exercitat de autoritate? De ce virtutea lui nu-i spune să se oprească şi să plătească impozitele?
Explicaţia stă în faptul că guvernarea nu vizează bunăstarea locuitorilor, ci a unui grup, mai precis, a unui om, domnitorul. Domnitorul are interesul să strângă rapid banii (timpul înseamnă acum, viitorul nu există!), în afara unor reguli clare, aplicate unor supuşi consideraţi a fi nevirtuoşi. Naum Râmniceanu relatează că sub unul dintre ultimii fanarioţi, Alexandru Şuţu, trimişii administraţiei „legau copii tineri, de câte unsprezece şi doisprezece ani, spate la spate, afară sub văzduh, în vreme de iarnă şi, turnând apă peste dânşii, se lipea de îngheţa ticăloasele trupuri şi era o jalnică privire văzându-se pieile rupte şi sângerate când în silă se deslipea trupurile şi părinţii lor erau siliţi să-şi vândă tot, până şi boul ce-i scotea hrana din pământ, ca să scape pe copiii lor de cumplitele tiranii. Pe alţii îi căznea cu bătăi, cu fumuri şi cu groaznice închisori friguroase şi puturoase, nemâncaţi şi neadăpaţi”.
Dacă în Braşov pedeapsirea trupului era legată de încălcarea legii, în Ţara Românească puterea este suverană, iar pedepsirea trupului făcea parte din mecanismul economic al colectării impozitului, din mecanismul de impunere a voinţei suveranului. Puterea nu este continuă, este punctuală, ea se deplasează acolo unde este nevoie, execută trupul, se repliază pentru altă misiune, este deci inconstantă. Reprezentantului autorităţii nu-i sunt limitate atribuţiile, el poate poate face orice, nimic şi nimeni nu-l va putea împiedica ca în exerciţiul puterii sale să folosească violenţa, aceasta din urmă fiind componentă a unei puteri discreţionare şi a mecanismului de prelevare (Foucault), în acelaşi timp. Puterea putea lua viaţa, în numele domnitorului. Acest lucru este expresia unui şir de echilibre precare, (o precaritate urmărită de imperiile învecinate) care împiedică domnitorul să câştige bătălia cu boierii, împiedică astfel asocierea dreptului la autoritate şi ca atare relaţia putere-drept va fi amânată până în zorii modernităţii, astfel că decizia era rezultatul nu al dreptului, ci al unui complicat echilibru, vorbim de fapt nu de putere ca drept, ca legislaţie, ci de un sistem de relaţii de forţă, care se controleză reciproc. Acest lucru explică de ce deciziile în acest spaţiu sunt expresia unui joc de putere şi de ce ele nu sunt respectate decât în contextul acelui joc de putere.
Modernitatea va consemna aducerea în prim plan a puterii disciplinare care va îngloba puterea discreţionară, dar nu o va anula. Dacă citim ce s-a petrecut în aresturile poliţiei şi în penitenciarele noastre în ultimii o sută cincizeci de ani, vom vedea că această putere discreţionară, bazată pe violenţa fizică, a funcţionat fără oprire.Am putea, plecând de la elementele mai sus menţionate, să ne întrebăm dacă nu cumva regăsim şi alte urme ale evului mediu în patternurile moderne ale guvernării. Spre exemplu, definiţii precum bunăstarea ca element statistic şi scop al guvernării, cu presupoziţia omului virtuos, (presupoziţie care, de fapt, se transformă şi ea într-o formă de control), al controlului total (timp, spaţiu), al presiunii eticii responsabilităţii construită în schema ideologică a vremii, seamănă semnificativ cu regimul pe care-l denumim ca fiind „comunist”, după cum forme ale guvernării de tip „fanariot”, imună la nevoile individuale şi colective ale cetăţenilor, pe care-i consideră supuşi, adică nonvirtuoşi, preocupată doar de interesul individual şi de grup al celor aflaţi la putere, mizând doar pe etica convingerilor, a intereselor şi aspiraţiile personale, refractară deci la problema responsabilităţii, în care decizia se schimbă în funcţie de jocul puterilor, le regăsim atât în perioada interbelică, cât şi în cea postcomunistă. Sau tot în această cheie a comparaţiei, este clar că o anume moştenire a raţionalităţii, a administraţiei ca poliţie, pe care a reprezentat-o un oraş de tip occidental precum Braşovul, este vorba de ideea dezvoltării care dezvoltare impune stimularea relaţionării şi care a însemnat nu numai atragerea străinilor, dar şi stimularea plecărilor din oraş, e vorba nu numai de negustori, ci şi de cei care plecau la studii, de breslaşi si teologi, nu s-a regăsit în formele de organizare de tip comunist, în condiţiile în care aceste guvernări şi-au propus ca ţel tocmai dezvoltarea. Una din explicaţiile absenţei acestei virtualităţi în construcţia ulterioară socială ţine de un factor intern, diferenţa de spaţiu ca întindere şi diferenţa între caracteristicile interacţiunilor sociale între cele două spaţii, cel al oraşului de tip occidental şi cel aflat sub acţiunea totalitarismului de tip comunist, aici am putea face trimitere la o idee a lui Simmel, la care trebuie adăugat un element extern, chestiunea autonomiei. Şi poate că o asemenea perspectivă produce o deschidere nouă în ceea ce priveşte specificul transilvan şi al celui muntean, dar şi semnificaţia pe care Mircea Vulcănescu o dădea mutării capitalei ţării la Braşov, ca un element de unde ar trebui construită unitatea spirituală a românilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu