Prezenta comunicare reprezintă sinteza a două rapoarte de cercetare, implicit a două cercetări realizate pentru Asociaţia Prodemocraţia în cadrul unui program Phare ce a avut ca obiectiv realizarea unei instituţii ,, Centru pentru avertizori de integritate”. Cercetările în cauză s-au realizat prin 4 focus-grup si interviuri on-line, în două momente. În primul, cu beneficiari ai serviciilor administraţiei publice locale şi funcţionari. Cel de-al doilea, a cuprins numai funcţionari şi a reprezentat un răspuns la prima cercetare. Rezultatele au pus în valoare conexiunea dintre designul general politic, interfaţa acestui design cu administraţia şi modul de funcţionare propriu-zisă a administraţiei publice locale şi relaţia dintre aceasta conexiune cu o stare pe care o denumim coruptibilitate. Cu alte cuvinte, disfuncţiile administraţiei publice locale reprezintă cealaltă faţă a modului de structurare a sistemului politic, drept consecinţă, dar şi ca formă de compensare şi susţinere, adică autonome. Spaţiul corupţiei este aici, în acest joc dintre autonomie şi dependenţă în care funcţionează administraţia publică locala şi care se suprapune pe alte jocuri, cel dintre responsabilitate şi lipsa responsabilităţii în decizie, dintre opacitatea şi transparenţa deciziei.
Exerciţiul de metaanaliză se realizează pe cele cercetările invocate mai sus şi el se desfăşoară pe două direcţii. Prima rescrie în limbaj ,,Simmel”, relaţiile dintre actorii implicaţi în cercetări, plecând de la noţiunea de triadă. Cealaltă are în vedere relaţiile dintre subiect, cunoaştere, adevăr şi putere, într-o schemă Foucault-Lyotard. La final, am dedus că coerenţa sistemului social are la bază o anume gramatică funcţionalistă întemeiată pe cinism.
Câteva concluzii din cercetări
Datele obţinute din cercetări pot fi structurate pe mai multe axe, administratia publică locală în contextul designului politic, relaţia primar/ consilieri locali/ funcţionari/ cetăţeni.
Vom utiliza pentru început tipologia puterii în organizaţie a lui Raven ce cuprinde distincţiile între putere legitimă, coercitivă, recompensatoare, referenţială şi competentă.
În categoria puterii legitime intră aleşii locali, inclusiv primarul, dar şi acei funcţionari care sunt consideraţi apropiaţi ai primarului. Orientarea acestora se produce în direcţia adevărului definit de primar. Aceşti funcţionari ocupă poziţiile din domeniul achiziţiilor publice, al licitaţiilor, din urbanism, relaţii publice, adică acolo unde se decid alocările de resurse, fie ele materiale sau simbolice. Dacă definim corupţia ca ,,degradare a unei valori, a unui principiu”, ei bine, asupra acestor funcţionari planează imaginea de ,,coruptibil”, iar în contextul dat ei aparţin grupului ,,gălăgios”, întrucât ei au criticat sever primul raport de cercetare.
Celălalt grup, în care intră funcţionarii din sfera serviciilor sociale, au fost definiţi ca reprezentând puterea competentă, având relaţii strict funcţionale cu primarul. Dacă puterea legitimă se orientează spre adevărul propus de primar, puterea competentă se orientează spre adevărul produs de instanţe din afara primăriei. În cadrul dezbaterilor legate de raportul de cercetare, ei au apărut drept ,, tăcuţii”.
Pentru analiza informaţiilor produse de cercetări am utilizat un concept cadru, triada al lui Simmel definit prin relaţiile dintre aleşi locali/ primar – funcţionari – cetăţeni. Orice triadă funcţionează pe o structură de relaţii, comunicare, transparenţă/ opacitate etc., între elemente, pe baza cărora se va produce un supraindividual, care conduce la constituirea istoricităţii, adică o unor realităţi (habitusuri, practici) ce ajung să facă istorie. Schema triadei a fost proiectata pe fiecare grup de funcţionari, ,,tăcuţii” şi ,,gălăgioşii”. Pe această bază am putut identifica simptome ale coruptibilităţii, care marchează în mod clar distincţia dintre puterea legitimă şi puterea competentă, dintre ,,tăcuţi” şi ,,gălăgioşi”. Acolo unde funcţionarii simt că sunt sub presiunea aleşilor locali sau a primarului, ei vor dori ca cetăţenii să dispună de mai multă putere, adică de informaţii, iar acolo unde funcţionarii sunt ,, pe aceeaşi mână” cu aleşii, ei consideră că ,, activitatea Primariei Municipiului Braşov este transparentă”. În primul caz, apar sugestii precum ,, ,,necesitatea editării de broşuri, pliante vizând activitatea Primăriei şi difuzarea lor în locuri publice pentru categoriile sociale ce nu au acces la internet, ,,colaborare activă cu media locală”, ,, o emisiune TV săptămânală privind problemele comunităţii braşovene », ,, informare completă, corectă şi coerentă a braşovenilor privind activităţile pe care urmează să le realizeze, termenele prevăzute, implicaţiile apărute, persoanele afectate şi implicate », ,,oferire de informaţii/explicaţii atunci când planurile nu sunt respectate întocmai (întârzieri, termene depăşite, obstacole neprevăzute)”, ,,servicii oferite cetăţenilor aproape de ei, în comunitate (centre de servicii în comunitate, alături de agenţiile fiscale şi centrele poliţiei comunitare)”, ,,întâlniri cu cetăţenii, în cartierele oraşului, pe teme de importanţă majoră pentru locuitori, analiza nevoilor braşovenilor şi soluţii pentru satisfacerea nevoilor” , ,, ziua porţilor deschise » în cadrul primăriei”, ,, cutia poştală cu propuneri, sesizări, recomandări, care să fie analizate şi implementate de cei abilitaţi”, etc. , în timp ce în al doilea caz au apărut aprecieri precum lipsa de validitate a aşteptărilor cetăţenilor, în sensul că acesta nu ar avea dreptul de a urmări direct şi constant ceea ce se întâmpla în primărie,- că cetăţenii ar avea o obsesie: ,, funcţionarii ar trebui să lucreze într-o instituţie cu pereţi de sticlă pentru a putea fi urmărită activitatea lor zilnică”-, ei ar trebui să-şi obtină informaţiile doar din rapoartele anuale ale primarului sau solicitându-le direct, în conformitate cu legea 544/ 2001 sau apelând serviciul 984”.
Cu alte cuvinte, funcţionarii oneşti preferă să fie sub o mai mare presiune din partea cetăţeanului, ar dori să se alieze cu acesta, pentru a putea face faţă presiunii aleşilor locali. Aceşti funcţionari recunosc că, în mod voit, cetăţenii sunt lipsiţi de informaţii cu privire la problemele comunitare. Cu alte cuvinte, poziţia lor în arhitectura politică este construită intenţionat slabă. De aceea, aceeaşi funcţionari consideră că ar trebui ,,o mai mare conştientizare a executivului şi a aleşilor locali cu privire la importanţa accesului oricărui cetăţean la informaţiile şi deciziile care îl afectează direct şi indirect”. Ceilalţi funcţionari, ,,gălăgioşii” ce aparţin puterii legitimate, au făcut, la prezentarea raportului, aprecieri legate de buna colaborare dintre consilieri şi aparatul administrativ, greutăţile pe care le au consilierii în activităţile lor, responsabilităţile care stau pe umerii lor etc.
Cum relaţia aleşi locali - cetăţeni este vagă în termeni instituţionali, deşi ea se produce printr-un întreg mecanism politic de legitimare şi cum relaţia aleşi locali –funcţionari este una de putere şi dominaţie şi care scapă, nu de puţine ori, controlului public, ei bine pentru a scăpa de această presiune, funcţionarii ,,tăcuţi” solicită în cercetare întreprinderea unor acţiuni care să vizeze responsabilizarea aleşilor locali, adică marcarea clară a puterii lor ajunsă astfel discreţionară: ,,depolitizarea posturilor cheie”, ,, cunoaşterea activităţii anterioare a aleşilor locali”, ,,alegeri nominale şi nu pe liste de partid”, ,,prezentarea unui raport de activitate anual pentru fiecare ales local – cu rezultate şi nerealizări şi propuneri de viitor » , ,, implicarea mai intensă a aleşilor în problemele comunităţii pe care o reprezintă, întâlniri periodice cu cetăţenii”, ,,conştientizarea importanţei rolului pe care îl au aleşii locali în comunitate, dar şi a responsabilităţii pe care o au în faţa cetăţenilor”, ,,prezentarea publică a consilierilor locali, în mass-media (familie, activitate, avere) înainte şi după încheierea mandatelor”. Această poziţie puternică a aleşilor locali nu este asociată cu presiunea responsabilităţii şi aici avem de- face cu o dereglare majoră a principiilor democratice şi ale unei societăţi libere, care asociază urcarea în ierarhie cu creşterea responsabilităţii şi nu cu scăderea ei. Referitor la acest aspect Hayek construieşte o întreagă demonstraţie în ,,Constituţia libertăţii”.
Funcţionarii ,,tăcuţi” doresc totodată să atragă presa şi ong-urile în activitatea de informare şi monitorizare prin ,, o emisiune televizată (post local de televiziune) - în care, prin rotaţie, sa fie invitaţi câte doi consilieri locali care să discute problemele existente la nivel local şi să prezinte soluţiile găsite pentru aceste probleme sau rezultatele” , ,, şedinţe publice, cu anunţarea prealabilă a ordinii de zi şi posibilitatea cetăţenilor de a participa” şi sancţionează acţiunea ostilă a primarului faţă de presă, pe care o resimt drept o ameninţare la adresa lor. La polul opus, ,,gălăgioşii” s-au dovedit, la prezentarea raportului de cercetare, ostili presei, ostili la toate referinţele negative care vizau activitatea primăriei, întrebarea frecventă pusă fiind ,,cum de au fost găsiţi aceşti nemulţumiţi”.
În relaţia studiată, poziţia cea mai slabă o are funcţionarul, el este elementul captiv. Există o clară corelaţie între starea de captivitate şi cea de coruptibilitate. Captivitatea funcţionarului se datorează conjugării a mai multor factori, pe care îi vom enumera mai jos, fără a putea indica vreo ordine a importanţei.
Primul lucru, este tipul special de calificare pe care o instituţie monopolistă de altfel îl pretinde angajaţilor, calificare care este, în unele cazuri, rar cerută pe piaţa forţei de muncă, cum este cazul serviciilor de asistenţă socială.
În al doilea rând, vorbim de un factor care ţine de tradiţia administraţiei publice locale româneşti căreia i-au lipsit abilităţi legate de spiritul antreprenorial, aşa cum a fost cazul administraţiei franceze. Problema dezvoltării, a elaborării strategiilor de dezvoltare, chestiunea unui management strategic sunt lucruri foarte noi în administraţia românească. În cazul administraţiei franceze, există o tradiţie de aproape trei sute de ani de spirit antreprenorial, lucru remarcat de Tocqueville în ,,Vechiul regim şi Revoluţia”, iar cu timpul aceşti funcţionari-antreprenori devin baza de recrutare şi selecţie pentru firme ( a se vedea numărul din aprilie din Le Monde Diplomatique). Funcţionarului român îi lipseşte această dimensiune în formare şi ca atare, el nu este interesant pentru firme, ba dimpotrivă, se confruntă cu un stigmat şi ca atare accesul lui pe piaţa forţei de muncă este limitat. Lui nu îi este accesibilă dezertarea ca formă de protest, iar în acest caz utilizez argumentaţia lui Hirschman, anume faptul că în absenţa feed-backului, organizaţia se degradează fără că să există semnale clare, ci mai degrabă difuze.
Al treilea factor, care este legat de primul, este imaginea publică nefavorabilă asupra competenţei funcţionarului public. Această imagine îşi are şi ea propriile surse. Ea provine pe de o parte, din mecanismele de recrutare şi selecţie, din caracteristicile muncii, dar şi din organizarea primăriei. În acele calificări care au corespondent pe piaţa forţei de muncă, vorbim de arhitecţi, economişti, chiar jurişti, nu pot fi atraşi specialişti/ profesionişti, din cauza salarizării şi ca atare calitatea personalului este foarte scăzută. Or ştim din practica organizaţiei că acolo unde competenţa este scăzută, controlul prin ierarhie este puternic. Apoi în domeniul administraţiei locale avem de-a face cu o legislaţie greoaie, multă şi confuză. Care sunt implicaţiile acestui fapt vom reveni mai jos, deocamdată să spunem, în acest context, că funcţionarul nu ajunge să cunoască în amănunt toate cerinţele legii, iar acolo unde le ştie, ele nu sunt apreciate de cetăţean. Pentru acest din urmă fapt, pentru cerinţele uneori absurde ale legii vina aparţine funcţionarului şi acest fapt adaugă încă o tuşă la imaginea sa nefavorabilă. Pe de altă parte, organizarea actuală face ca primele informaţii să fie obţinute de la un birou de informare comunitară. Cum plaja informaţiilor este extrem de întinsă, profunzimea lor este mică şi aşa se face că există întotdeauna posibilitatea ca funcţionarul generalist să nu poată oferi întotdeauna informaţiile solicitate, care sunt de specialitate, de unde şi posibilitatea ca să fie considerat ca ,,incapabil”. În acest caz, vorbim de un ,,efect pervers” al unei organizări care are şi avantaje şi care a fost implementat prin ideea lui Tarde, a imitaţiei. Dar nu acest fapt este deranjant, ci lipsa unor proceduri de evaluare a consecinţelor acestei inovaţii, absenţa viziunii îmbunătăţirii continue/ a calităţii totale şi menţinerea perspective, ,,această problemă s-a rezolvat, trecem la altele”. Întâmplător, dar şi interesant, deserviciul adus comunităţii se conjugă cu imaginea nefavorabilă asupra funcţionarului şi contribuie la menţinerea lui în captivitate şi la generarea unei stări de coruptibilitate.
Cum unii din cei intervievaţi au recunoscut că ,,selecţia de personal [se face] pe bază de favoritisme”, acest aspect constituie un indiciu pentru o presupoziţie, anume incapacitatea protestului – iarăşi folosesc o noţiune a lui Hirschman- în primărie, fapt ce explică de ce participarea lor la prima cercetare a fost redusă, iar noţiunea care explică această absenţă este teama. Frica de a comunica nu permite organizaţiei de a se autoregla, iar în plan public alimentează discreditarea funcţionarului public pe piaţa forţei de muncă, manifestată de reticenţa angajatorilor privaţi de a lua în seamă această resursă.
Avem deci toate motivele să vedem în funcţionarul român un angajat captiv, căci costurile de ieşire din sistem sunt mari, caz în care singură formă de protest nu poate fi realizată decât prin apatie, lucru care generează o profeţie de autorealizare, adică confirmarea imaginii formate. De aici, din cauza captivităţii şi a imposibilităţii protestului sau a abandonului, primarul ajunge să dispună de puteri foarte mari, discreţionare, astfel că fiecare funcţionar conştientizează că postul lui depinde de acesta.
Cum instituţia trebuie să funcţioneze, sarcinile care nu pot fi duse la bun sfârşit de angajaţii incompetenţi ( care sunt într-o oarecare măsură cei aduşi pe uşa din spate) sunt transferate celor competenţi, chiar dacă nu aparţin ariei lor jurisdicţionale, cu şanse mari ca ele să nu fie finalizate în termenii de calitate ceruţi, lucru care şubrezeşte poziţia celor funcţionari care sunt conştiincioşi şi oneşti în raport cu ierarhia.
Nu întâmplător această putere discreţionară se conjugă şi este favorizată de ,,absenţa sistemelor de evaluare a activităţii funcţionarilor din primărie, definirea fişei postului, a modului de evaluare a încărcării postului (aici ar trebui menţionată existenţa unei legislaţii mari şi stufoase care permite erori de interpretare), absenţa responsabilităţii decizionale şi a libertăţii de decizie a funcţionarului”, adică cu tot ce ar fi putut fi supus regulilor şi care ar fi salvat autonomia şi libertatea funcţionarului ( aici am în vedere ideea lui Gouldner cum că regulile într-o organizaţie constituie un ecran şi o protecţie prin reducerea relaţiilor interpersonale, restrâng arbitrariul, permite negocierea cu ierarhia, impun asumarea responsabilităţii, pe scurt reprezintă un instrument în mâinile executanţilor. În esenţă, codul deontologic al funcţionarului este puternic ameninţat de puterea legitimă a primarului.
Suntem, prin urmare, în faţa unui mecanism de fragilizare a funcţionarului public la care participă şi o constantă şi urmărită disfuncţionalitate a modului de construire a agendei formale ( din agenda informală şi agendă publică) şi care să ar trebui să stea la baza guvernării locale. Disfuncţia aceasta se datorează incapacităţii/ lipsei de dorinţe legată de transferul de informaţie de la nivelul agendei personale şi informale, imposibilitate care este cauzată de absenţa unui mecanism autonom ( ar trebui, spune un intervievat, ca primăria să realizeze sondarea populaţiei cu privire la problemele ei), cât şi a caracteristicilor presei locale, care este controlată politic, direct, de oamenii politici locali care sunt şi proprietari de trusturi de presă, sau indirect, prin ,,constelaţia intereselor” , dacă ar fi să folosim o expresie a lui Weber.
În al doilea rând, fragilizarea funcţionarului se produce graţie modului în care sunt construite raporturile dintre administraţia publică locală şi instituţiile şi organismele centrale, care au relaţii cu serviciile descentralizate ale statului şi care instituţii nu-şi pot spune punctul de vedere, nu pot influenţa deciziile de la nivelul administraţiei publice locale care, în captivitatea intereselor private şi de grup, ajunge să ia decizii care afectează bunăstarea comunitară.
Un prim nivel de metaanaliză
Primul tip de metaanaliză a fost realizat într-o perspectivă de tip Simmel, anume triada, definită în termenii relaţiilor dintre asociaţia prodemocraţia- cunoaştere sociologică-funcţionar public. În primă fază, Cunoaşterea realizează interfaţa dintre F ( grupul ţintă al funcţionarilor publici) şi Pro ca putere ce urmăreşte implementarea sistemului ,, avertizori de integritate”, beneficiarul cunoaşterii obţinută prin cercetare. În această fază C legitimează demersul iniţiat de Pro în faţa F, fie ei buni sau răi.
Odată obţinută cunoaşterea, ea este difuzată de către Pro şi contestată de o parte dintre funcţionari, mai precis de cei ,,gălăgioşi”. Triada iniţială se rupe în două noi triade, adică două realităţi oarecum distincte, prima, prodemocratia-cercetare sociologică şi funcţionarul ,,tăcut”, iar a doua, prodemocraţia, cunoaşterea sociologică şi funcţionarul ,,gălăgios”. În relaţia Pro – Cunoaştere şi grupul contestatarilor, în care legitimitatea cunoaşterii este ameninţată, P se plasează ca mediator dintre acest grup ţintă şi Cunoaştere. Părţile convin că nu pot ajunge la un compromis direct şi atunci solicită intervenţia Prodemocraţiei să găsească o soluţie, adică o nouă cercetare. În felul acesta, poziţia lui P este de tertius gaudens, al treilea care se bucură sau care profită de impasul produs de relaţia dintre F şi C. Cunoaşterea recunoaşte că nu se mai legitimizează prin ea însăşi, ci prin puterea care i-a dat comanda.
Care sunt cauzele acestei realităţi, în care politicul salvează onoarea cunoaşterii? Prima ţine de natura ei, adica de ,, nedeterminarea” ce caracterizează cunoaşterea sociologică. Este vorba, într-o primă instanţă, de ambivalenţa atitudinală şi comportamentală a celui care solicită cunoaşterea faţă de sociolog, ambivalenţă legată ce ,,încredere şi speranţă”, după expresia lui Robert K. Merton. ,,Nedeterminarea “ şi existenţa clanurilor intelectuale oferă alternative în evaluarea muncii sociologului, astfel încât omul de acţiune este tentat să recurgă la judecata altor specialişti, fenomenul întărind astfel atitudinea ambivalentă a practicianului, cât şi la constituirea clanurilor intelectuale. În cazul de faţă, practicienii sunt de două tipuri, beneficiarul şi obiectul cercetării, funcţionarul. Amândouă părţi convin că adevărul este o problemă de putere şi de limbaj, că el nu este în afara jocului social şi că de fapt, nu există un singur adevăr, ci o multitudine. Pe această plajă de înţelegere, prodemocraţia consideră necesar să repete cercetarea.
Nedeterminarea cunoaşterii sociologice produce o consecinţă în planul drepturilor la proprietate.Aceste drepturi care generează o circulaţie a serviciilor sunt uşor de garantat atunci când circulaţia poate fi verificată - adică aceasta poate fi uşor de măsurat- deoarece este uşor de solicitat un tarif proporţional cu nivelul serviciului prestat, susţine North. Acolo unde acest lucru nu poate fi dovedit, drepturile de proprietate sunt suspendate şi ele devin subiect de negociere publică. Forma în care se rezolvă această negociere este contractul juridic. Cui aparţine cunoaşterea sociologică? Celui care a produs-o sau celui care a realizat-o? Cum în cele mai multe cazuri, beneficiarul are un drept exclusiv asupra produselor cunoaşterii, el va beneficia de la sine putere în poziţia de tertius gaudens.
În cealaltă triadă, funcţionarii tăcuţi - cunoaştere şi pro, acţiunea de cunoaştere va constitui o ocazie mult aşteptată ca această putere competentă să-şi reia o revanşă, faţă de puterea legitimă. Aceştia vor fi cei care vor fi utiliza a doua cercetare pentru a spune ceea ce nu au putut spune la prezentarea primului raport de cercetare şi vor face o alianţă cu pro, în ceea ce priveşte implementarea proiectului de ,, avertizori de integritate”. Şi în această situaţie, plecând din cu totul altă direcţie, cercetarea sociologică furnizează puterii comanditare, adica pro, armele necesare în bătălie, expresie care aparţine lui Bourdieu. Şi în această conjunctură Pro va fi beneficiara relaţiei triadice, căci ea va profita de dorinţa funcţionarilor ,,tăcuţi” de a-şi salva lumea interioară definită prin noţiuni precum ,,datorie” şi ,,vocaţie”. În faţă ne stau câteva presupoziţii cu privire la sursa mărturisirii.
Este posibil să asistăm aici la o realitate în care elemente de etica muncii se corelează cu aspectele ,,mărturisirii de sine”, un aspect religios care s-ar regăsi în etica muncii. Care este sursa?
Din această perspectivă, mărturisirea ca instituţie a salvării ar putea proveni probabil din mecanismele întârziate ale evului mediu, (spunem întârziate căci abolirea şerbiei s-a produs abia în 1864, în relaţia dintre boieri şi şerbi), unde este posibil ca mărturisirea, derivată din faptul că ţăranul era botezat de boier, să se fi intersectat cu problematica muncii Adică, este posibil ca în acest cadru să se fi produs intersectarea mărturisirii şi a salvării, dintre ritualurile religioase şi procedurile de evaluare a muncii.
Dacă însă ne-am lua după ce spune Foucault, anume că din analiza verbului sozein identificăm cel puţin două sensuri, anume ,, a conserva, a păstra, ceva precum pudoarea, onoarea, amintirea”, precum şi sensul ,, a face bine, a asigura bunăstarea, a asigura starea-bună a ceva, a cuiva, a unei colectivităţi”, mărturisirea ar avea de-a face cu noţiunea de ,,bun public”, care ar trebui salvat. Dar care a fost vehiculul care ar fi putut aduce în epoca modernă o asemenea realitate? Presupoziţia pe care o avem în vedere este că mărturisirea a reprezentat contrapartea subiectivă a agendei ascunse şi amândouă au făcut parte, alături din binomul încredere-loialitate din mecanismul guvernării atât în Moldova cât şi Tara Românescă într-un context istoric ce a durat câteva secole, al influenţelor şi imixtiunilor imperiilor învecinate şi au fost legate de problema supravieţuirii, a independenţei şi a identităţii. Dincolo de evenimentele excepţionale, istoria noastră are o faţă mai puţin vizibilă, a trădărilor, a jocului dublu, a secretului, a nesiguranţei, a precauţiei. Nu pentru nu mai puteau controla loialitatea domnitorilor autohtoni, i-au adus turcii pe fanarioţi la guvernare? Or secolul al XVIII-lea nu este doar al fanariotismului, este şi al pătrunderii ideilor iluministe prin filieră greacă, de organizare a administraţiei şi de revigorarea a conştiinţei naţionale, acest ultim proces continuând şi în secolul al XIX-lea, dominat în prima sa parte tot de cultura greacă. Sau cum susţine Jacques Bouchard, ,,românii, în contact cu grecii, au acces la cultura occidentală profană, prin intermediul culturii greceşti şi apoi a celei franceze, dobândind totodată conştiinţa identităţii lor naţionale proprii, prin imitarea grecilor şi în reacţie faţă de ei”. Faptul că elita noastră învaţă tot greaca este menţionat de Ion Ghica în scrisorile către Vasile Alecsandri şi tot aici găsim dovezi ale jocului marilor puteri pe scena politică de la Bucureşti sau Iaşi.
Foarte probabil că tehnologia mărturisirii să fie legată de rolul administraţiei în modernizarea Principatelor, în cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea şi care să aibă o legatură directă, nu cu jocul politic al marilor puteri, cum fusese un secol înainte, ci cu cel economic, al modernizării, al administrării şi al corupţiei, aşa cum îl defineşte Zeletin în ,,Neoliberalism”. Prăbuşirea boierimii, slaba dezvoltare a capitalului autohton şi implicit, a burgheziei naţionale i-a obligat pe liderii politici să se sprijine in actul guvernării pe o oligarhie formată printre alţii, din funcţionarii de stat. Amestecul strâns între interesul privat şi cel public nu putea să nu lase urme în spiritul şi cultura organizaţiei denumită sintic, administraţia locală şi naţională şi care nu putea funcţiona fără delaţiune şi mărturisire, ca mijloace de control. Intr-un anume sens, raţionalitatea rezidă aici pe un principiu care se regăseşte doar în cultura anglo-saxonă, anume omul aşa cum este.
In cealaltă parte a Europei, este posibil ca mărturisirea să provină din mecanismele de raţionalizare, pe de o parte şi de autoculpabilizare, pe de altă parte, în raport cu ideea omului ,,aşa cum cum ar trebui să fie”, care idee se regăseşte în spaţiul francez ca moştenire a lui Montesquieu ( la baza guvernării democratice stă virtutea, adică să pui interesul publicînaintea celui privat), iar în spaţiul german, ca moştenire a lui Kant, ajungând la dilema identificată de Schiller într-una din scrisorile sale estetice: ,,sau omul ideal suprimă pe omul empiric, statul absoarbe indivizii: sau individul devine stat, omul timpului se înnobilează până devine omul ideii”. Sinteza ideii raţionale şi a omului ideal, aşa cum ar trebui să fie este identificată de Weber sub forma birocraţiei şi tot Weber ne oferă un indiciu, cum sura mărturisirii decurge din logica modernităţii şi nu din rămăşiţele trecutului, când susţine că acţiunile oamenilor se produc într-un context indubital al dominaţiei lumeşti realizată de un grup, dominaţie ce apare învăşmântată cu un set valori, cu funcţie ideologică şi care sunt asociate statului, bisericii, comunităţii şi partidului. Incapacitatea omului de a-şi aduce la bun sfârşit acţiunile sale ajunge să fie asociată incapacităţii de a respecta anumite valori, făcându-l pe om să sufere din această cauză. Regăsim aici o componentă să-i zicem laică a mărturisirii, ce revine la o explicaţie ce apare în raţionalitatea antică, ce poate fi dedusă, aşa cum arată Foucault, din faptul că prin mărturisire recunoaştem nevoia de Altul, în dorinţa noastră de salvare a demnităţii. Ne situăm astfel la încrucişarea dintre o acţiune orientată spre scop ( eşecul ), spre valori ( problema demnităţii ) şi una afectivă ( nevoia de altul), dacă ar fi să folosim modelul weberian al acţiunii.
În momentul în care Pro a demarat această cercetare, ea s-a plasat în poziţia unei ,,voci” a societăţii civile. Odată cu finalizarea cercetării şi iniţierea mecanismului ,, avertizori de sănătate”, poziţia Pro se modifică, din ,,voce” în aceea de director de ,,conştiinţă”, care propune funcţionarilor, clienţilor care au probleme de conştiinţă un ,,tratament”, adică identificarea virusului ameninţării, asumându-şi astfel, ca organism civic, o sarcină instituţională, făcând din mărturisire, în primul rând, un act de civism şi nu unul legat de stat. Mărturisirea leagă problema guvernării mult mai aproape de cea a sinelui, acesta din urmă aflat într-o nevoie de salvare. Nu întâmplător vorbim de corp social, de corpul funcţionarilor publici, de corpul medical, corp profesoral şi mai nou, de corpul apei. Aceste corpuri sunt sub lupa diferitelor instanţe care evaluează starea lor de sănătate. Fiecare element de mărturisire indică, aşa cum afirmă Foucault, un simptom al bolii. Toate ajută însă la guvernare. ,,Guvernarea capătă o funcţie terapeutică” spune Foucault, dar la care se adaugă, alături de spital şi medicina convenţională şi o medicină nonconvenţională şi civică, în acelaşi timp.
Si cu aceasta trecem la cel de-al doilea nivel de metaanaliză.
În fapt proiectul a urmărit legitimarea şi obţinerea informaţiilor legate de ,,condiţiile de legitimare” a unui mecanism secret ,, avertizori de integritate”, paralel cu sfera publică a administraţiei locale şi prin care să se obţină informaţii legate de corupţia funcţionarilor şi a aleşilor locali. Avem de-a face deci cu iniţierea unui mecanism construit pe ,,secret”. Bătălia pe ,,secret” se duce între primar ( cel ce controlează totul prin secretul de serviciu) şi orice instanţă exterioară, în cazul nostru pro, care ar dori, graţie legii, să beneficieze de aceste informaţii. Această bătălie se duce într-un cadru care are anumite caracteristici.
O primă caracteristică, că această lume a secretului se opune lumii publice, ea este ,,altceva”, ,,cea de-a doua jumătate a lumii”, după descrierea lui Simmel. Paradoxul secretului în cadrul acestei instituţii ,,centru pentru consiliere a avertizorilor de integritate” este că cu ajutorul lui, al secretului, se încearcă anihilarea altui secret, al tranzacţiilor dubioase care scapă controlului public. Se confirmă astfel ideea lui Simmel că secretul este un mecanism moral neutru care se ridică deasupra conţinutului său. Se caută obţinerea transparenţei, mai precis blocarea nontransparenţei, printr-o bătălie a secretului împotriva secretului şi acest lucru implică recunoaşterea, dacă nu a unui insucces, cel puţin a unei limite.
În atragerea corpului funcţionarului public în această lume a avertizorilor de integritate, pro se va folosi de un instrument, cel al cercetării sociologice. Dreptul de a spune ceva despre lumea în care trăieşte este obţinut de funcţionar prin obligaţia de a se destăinui. Funcţionarul trebuie să mărturisească adevărul despre condiţia sa, iar sociologul captează această mărturisire pe care o transmite directorului de ,, conştiinţă”, noului medic al societăţii, care este, în acest caz, prodemocraţia. Acest autodenunţ este primul pas în denunţarea celuilalt. Problema oricărui denunţ este înainte de toate cea a relaţiei subiectului cu adevărul. Este posibil ca prin mărturisire, subiectul să creadă că va ajunge să fie ,,subiectul etic al adevărului său”.
Utilizând o schemă tip ,,Foucault” vom lua în discuţie această relaţie a subiectului-obiect cu Adevărul. Un prim pas care trebuie făcut este de a defini conţinutul acestui Adevăr. Acesta este de două feluri, unul fiind adevărul care este conţinut în legile, hotărârile şi deciziile care trebuie aplicate de funcţionar, iar celălalt este adevărul obţinut prin cunoaşterea situaţiei în care el îşi desfăşoară activitatea.
Accesul la Adevărul juridic ar trebui să-l ajute pe funcţionar să administreze lumea în care activează. Capacitatea funcţionarului de a administra Adevărul juridic este la fel de limitată ca şi capacitatea de autonomie în acţiunea de administrare a propriei sale lumi în care lucrează, limitări care sunt complementare. Prima limitare provine de modul de elaborare a legilor. Legile sunt numeroase, stufoase şi interpretabile. Legile sunt însoţite de norme de aplicare care prezintă aceleaşi caracteristici. Adevărul se pierde în articolele acestor legi, el este interpretabil, discutabil, nu are relevanţă decât în raport cu un conţinut exterior lui, aparţine limbajului în care se produce definiţia. Funcţionarul se simte nesigur pe ce face şi se simte ameninţat de orice formă de control. Conştientizarea interpretabilului, dar şi a ameninţării se produce prin trainingurile în care sunt implicaţi funcţionarii. Iluminările pe care aceştia le au în cadrul acestor şcolarizări nu sunt altceva decât contrapartea subiectivă a puterii.
Avem de-a face aici cu o altă recunoaştere, nevoia de Altul, în termenii ignoranţei. Prin urmare, ieşirea din starea de ignoranţă se bazează tocmai pe învăţarea procedurilor, regulilor, legilor, a modului lor de interpretare şi acest mecanism este asociat şi el unei tehnologii de producere a autoculpabilizarea funcţionarului public. Putem spune că asistăm la un continuu, a unei interconexiuni permanente între viaţă şi educaţie, trăim pentru a învăţa, învăţăm pentru a trăi, dobândirea conştiinţa dependenţei perpetue. De aceea, aşa cum se arată, logosul obţinut nu este complet şi oferă doar o parte din ajutor, niciodată tot ajutorul, în sensul că nu se aplică niciodată tuturor situaţiilor concrete de acţiune. Mărturisirea ca expresie a dobândirii sentimentului de vinovăţie care ia locul mărturisirii ca joc al puterii, cam aşa ar putea fi citită modernizarea administraţiei publice locale.
Prin urmare, corupţia nu-şi datorează forţa doar capacităţii de penetrare de către interesele private în sfera vieţii publice, prin intermediul politicilor publice sau în afara lor, realizată de puterea legitimă prin un întreg mecanism de fragilizare a funcţionarului, ba mai mult, chiar raţiunea de stat contribuie la întărirea fragilizării acestuia, din dorinţa de a-şi controla supuşii, funcţionari şi cetăţeni totodată. Controlul, fie el realizat de primar, fie el realizat prin instanţe extraprimărie concură la crearea stării de coruptibilitate. Căci trainingurile şi cursurile nu urmăresc aderarea la un adevăr şi întărirea sinelui pentru ca însuşindu-ţi acest adevăr să mergi în lume şi să rezolvi problemele acesteia, ci renunţarea la autonomia sinelui, cu preţul acceptării cuvântului rostit de altul, de putere, adică de raţiunea de stat, prin lege. Nu este vorba de a ajunge la un adevăr integral, ce are legătura cu întregul sine, ci a unui adevăr parţial. Individul nu dobândeşte mai multă autonomie şi libertate, ci dimpotrivă conştiinţa dependenţei. Nu principii şi legi puţine, care memorate fiind, să fie utilizabile de către funcţionar, în situaţiile cu care se confruntă, ci legi numeroase, imposibil de memorat, care să inducă funcţionarului ideea de impuritate, incapacitate şi de vinovăţie. Puterea stă pe capacitatea de a genera incertitudine şi nesiguranţă. Despre modul cum legile confuze şi mereu schimbate produc o restrângere a spaţiului libertăţii, există o clară argumentare în tot ,,Constituţia libertăţii” a lui Hayek. Cu cât legiuitorul dă legi complexe şi care se schimbă rapid, cu atât funcţionarul public se simte mai ameninţat, iar la capătul drumului, cetăţeanul. Fragilizarea funcţionarului public chiar prin sistemul legislativ se corelează cu lipsa sa de putere în faţa puterii legitime, în faţa aleşilor locali. La nivelul sinelui funcţionarului se duce bătălia între raţiunea de stat a guvernării şi raţiunile individuale ale administrării locale. În faţa acestei situaţii, funcţionarului nu-i rămâne decât fie, să participe la o acţiune secretă, cea a avertizorilor de integritate, bazată pe delaţiune, favorabilă raţiunii de stat, fie să intre în sistemul corupţiei, favorabilă interesului individual. În ambele situaţii avem de-a face cu o pervertire a sinelui.
Acest fenomen de pervertire aparţine unui cadru mai larg, al orientării culturale mai largi, definită prin cinism, în care nimic nu este ce are pretenţia de a fi, iar această distanţă este un joc, ,,când individul nu are nici o încredere în propriul lui act şi nici o preocupare în sine pentru ceea ce crede publicul său, el manifestă o agresiune voioasă, prin faptul că se poate juca după plac cu ceea ce publicul lui trebuie să ia în serios”şi facem aici o interpretare pe care Goffman a dat-o cinismului modern.
Şi aşa cum funcţionarul public nu este doar ce pare a fi, cu alte cuvinte, fiind şi altceva decât ce este, tot aşa nici primarul nu este doar ce pare a fi, adică expresia sintetică a interesului public, el având, ca de altfel şi consilierii locali, propriile lor interese, poate chiar mai importante decât interesul public, nici prodemocraţia nu este doar ce are pretenţia de a fi, adică vocea societăţii civile care se opune vocii guvernării, ea asumându-şi prin rolul de ,,director de conştiinţă” o parte semnificativă din mecanismul guvernării, şi nici sociologia nu este doar ce afirmă că este, anume cunoaşterea unui adevăr din afară, independent de vreo funcţie de utilitate, (aşa cum o vedea Hayek, ,, pare a fi o condiţie necesară a ştiinţei umane, aceea că trebuie să învăţăm multe lucruri inutile, pentru a ne familiariza cu cele folositoare; şi cum este imposibil să cunoaştem valoarea achiziţiilor înainte de a căpăta experienţa, unicul mod în care omenirea îşi poate asigura toate avantajele cunoaşterii este purtarea investigaţiilor în toate direcţiile posibile.Nu poate exista un mai mare impiediment în calea progresului ştiinţei decât raportarea perpetuă şi neliniştită, la orice pas, la utilitatea palpabilă”), ci şi faptul că această ,,cunoaşterea este şi va fi produsă pentru a fi vândută, este şi va fi consumată pentru a fi valorificată într-o nouă producţie: în ambele cazuri, pentru a fi schimbată” , ( Lyotard). Cu alte cuvinte sociologia participă din plin la acest proces de corupere, întrucât ea nu-l obligă pe subiectul cercetător sau pe obiectul supus cercetării să-şi definească raportul cu sine, ca premiză a raporturilor cu ceilalţi, să transgreseze distanţa pe care o are sinele în raport cu cunoaşterea. E vorba, prin urmare, de incapacitatea actuală a sociologiei de a fi un exerciţiu de spiritualitate, în care căutarea Adevărului să devină o parte a conversiunii sinelui, o transformare legată de stilul de viaţă şi de viziunea asupra lumii, atât pentru subiectul cercetător cât şi pentru obiectul supus cercetării, aflaţi din această cauză într-o relaţie de parteneriat şi libertate şi nu de dominaţie, adică de control.
În fiecare din cazurile de mai sus, avem de-a face în permanenţă cu o stare de incertitudine, astfel că ne va fi foarte dificil să ştim care este poziţia reală a fiecărui actor, iar această incertitudine este, în fapt, şi sursa puterii şi a manipulării. În nici unul din cazurile enumerate mai sus, subiectul nu-şi pune problema de a acţiona în conformitate cu integralitatea sinelui. Sau cum spune acelaşi Foucault, este posibil ca ,,adevărul să nu mai fie în stare să salveze subiectul”. Iar dacă ne gândim că organismul funcţionează, că vânarea greşelii altuia face parte din mecanismul perfecţionării pentru excluderea erorilor, ei bine nu putem să nu asociem acest lucru cu o realitate funcţionalistă a societăţii, integrată în logica puterii şi care se întemeiază pe cinism, ca gramatica de bază, adică pe un amestec de raţionalitate şi simulare a ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu