Agenda locală 21 - o evaluare

Abstract:

Este termenul de doi ani un termen rezonabil de evaluare a unui proiect de dezvoltare comunitară, precum cel al Agendei locale 21? Cum au evoluat lucrurile în comunitate prin raportare la un document aprobat de consiliul local? O prezentare a proiectului a fost făcută la anteriorul congres ARA , cel de la de la Chişinău. Această evaluare constituie o bună ocazie de a vedea modul în care funcţionează politicul şi relaţiile acestuia cu comunitatea şi măsura în care administraţia publică exprimă interesele de viitor ale comunităţii locale.




Introducere

Agenda locală 21 reprezintă un program al Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, proiectul generat de Summitul Mondial de la Rio de Janeiro în 1992.Acest program se centrează pe patru noţiuni cheie: responsabilitate, dezvoltare, mediu şi timp. Există deci o maximă responsabilitate a guvernărilor şi a cetăţenilor cu privire la modul în care înţelegem şi realizăm dezvoltarea prin raportare la consecinţele ei asupra mediului. 




Perspectiva teoretică asupra mediului şi a responsabilităţii s-a schimbat, astăzi nu se mai spune că trebuie să lăsăm urmaşilor o lume la fel de bună cum am primit-o, ci că de fapt lumea ne este dată de copiii noştri spre administrare. Această nouă perspectivă înseamnă o schimbare în planul problemei responsabilităţii şi a libertăţii. Astfel, afirmaţia că laşi urmaşilor ,,o lume la fel de bună, precum cea moştenită” trebuie corelată cu problematica evaluării - cine o face şi după ce metodologie. 




În al doilea rând, se pune problema libertăţii. Afirmaţia ,, a lăsa o lume la fel de bună precum cea moştenită” conduce la ideea unui transfer egal al cantităţii de libertate dinspre o generaţie spre alta şi presupune că viitorul nu ar fi decât un trecut actualizat. Or, viziunea asupra libertăţii s-a modificat, în sensul că fiecare generaţie trebuie să se străduiască să lase generaţiei următoare o creştere a spaţiului de libertate. Ar trebui, prin urmare, ca decidenţii ce acţionează într-un anumit moment să aibă conştiinţa a ceea ce azi aparţine sferei de cuprindere definită de ,,consecinţe neanticipate” şi de ,,posibilism”. Am putea gândi relaţia între generaţii în termenii sistemului referenţial propus de Hayek când a abordat relaţia între determinism şi libertate. Libertatea, afirmă Hayek, se produce în contextul în care individul ajunge să aibă ,,sfera privată asigurată, iar în mediul său să existe un ansamblu de circumstanţe asupra cărora alţii să nu poată interveni”. Cu alte cuvinte, dacă dorim să mărim spaţiul de libertate al generaţiilor care ne urmează, ar trebui să nu le lăsăm în grijă consecinţele deciziilor noastre care au produs efecte perverse negative. Avem puterea să anticipăm acest fapt? Oare această realitate nu va micşora propriul nostru spaţiu de libertate? Iată una din dilemele etice impuse de dezvoltarea durabilă.




În sfârşit, al treilea aspect al problemei este cel legat de operţionalizarea conceptului de ,,dezvoltare durabilă” operaţionalizare ce generează câteva principii, din care enumerăm:

• spaţiul verde devine mai important decât spaţiul construit;
• pietonul şi biciclistul sunt mai importanţi decât maşina;
• transportul public este mai important decât cel privat;
• carburantul ecologic este mai important decât combustibilul tradiţional;
• reciclarea este precumpănitoare în raport cu ,,atacarea” de noi resurse;
• solidaritatea intergeneraţională este mai importantă decât maximizarea bunăstării unei generaţii.

Problema:

În perioada scursă de la aprobarea Agendei locale 21, am asistat în Braşov la încălcarea constantă a acestor principii. Să enumerăm câteva dintre acţiuni:

a. redefinirea funcţionalităţii spaţiului verde din oraş: distrugerea unei părţi din parcul Tractorul pentru realizarea unei construcţii; distrugerea celei mari părţi a zonei verzi de la intersecţia Bulevardul Gării cu 13 decembrie ( la ,,Făget”) pentru altă construcţie; distrugerea spaţiului verde de la ,,Micşunica” ( strada Saturn ) pentru realizarea de magazine în contextul în care locul este la 100 m de un supermarket şi de principala piaţă a oraşului; modificarea reliefului de pe drumul de Poiană pentru construirea de locuinţe;

b. în viitor sunt avute în vedere distrugerea zonei verzi din centrul civic nou, atacarea zonei verzi de la Camera de Comerţ şi a celei de la intersecţia dintre Calea Bucureşti şi strada Titulescu;

c. desfiinţarea tramvaiului, anularea în bună măsură a troleibuzelor în favoarea transportului public pe bază de surse convenţionale de energie şi creşterea astfel a poluării;

d. schimbarea principiile de circulaţie rutieră, prin organizarea circulaţiei în sens unic şi prin facilitarea accesului în zona centrală ;

e. comasarea circulaţiei publice într-un nod central, la Rectorat, fapt care a solicitat introducerea de sensuri giratorii; proliferarea sensurilor giratorii în oraş;

f. tăiarea de arbori de lângă complexul Olimpia şi de pe Warthe. 




Pe scurt, nici unul din principiile dezvoltării durabile - extinderea spaţiului verde în defavoarea celui construit, reducerea traficului auto privat, favorizarea circulaţiei pietonale şi a bicicliştilor, trecerea pe combustibil ,,curat” în transportul public - nu s-a realizat. 




Care sunt cauzele problemei?

În cadrul prezentării pe care am făcut-o la anteriorul Congres ARA am concluzionat: ,,combinaţia dintre o paradigma inadecvată , o funcţionare birocratică şi o lipsă de ,,autenticitate" au creat premisele insuccesului, anume că Agenda locală va fi doar un simplu document, iar liderii vor continua să ia decizii de impact asupra comunităţii, fără să aibă conştiinţa responsabilităţii şi nici să fie ameninţaţi de spectrul răspunderilor”. Aprobarea Agendei locale 21 de către Consiliul local s-a realizat în mai puţin de 5 minute, într-o şedinţă care mai avea 25 de puncte la ordinea de zi. 




Monitorizarea aplicării Agendei locale 21 a fost atribuită unui departament al primăriei, lucru care a făcut-o din start inutilă, căci nu este posibil ca un organism să implementeze o decizie şi tot el să o verifice. ,,În aceste condiţii, calitatea deciziilor ajunge să ţină de hazard, sporind inutil riscurile şi ameninţând ideea de ,,durabil”, adică de siguranţă”. Predicţia s-a dovedit realistă. Pentru a înţelege cum de s-a ajuns în acest punct, ar trebui să avem în vedere modul în care funcţionează administraţia publică locală, relaţia administraţiei cu sistemul politic şi, nu în ultimul rând, problema integrităţii sinelui, la nivel de cetăţean. 




Primul aspect, cel legat de modul de funcţionare a administraţiei publice locale pune în evidenţă cum interesele private individuale şi de grup pot fi promovate în detrimentul intereselor de grup. Elementele macrosociale care influenţează activitatea administraţiei publice locale ţin de modul de organizare a sistemului politic şi a construcţiei interfeţei dintre sistem şi administraţie. Astfel, instituţiile care ar trebui să se ocupe cu realizarea strategiilor de dezvoltare sectoriale (educaţie, sănătate, cultură, sport, tineret) sunt în subordinea prefecturii, adică a reprezentantului guvernului în teritoriu, în timp ce resursele sunt la dispoziţia autorităţilor locale. 




Tot în sfera organizării politice generale stă disproporţia între impactul mare al unei decizii politice luate în cadrul Consiliului local şi răspunderea mică a aleşilor în raport cu acea decizie. Practic, aşa cum funcţionează sistemul politic local, aleşii sunt răspunzători nu în faţa cetăţenilor, ci în faţa şefilor filialelor de partid. Acest fapt permite aleşilor locali să promoveze nu interesele cetăţeanului, ci pe acelea proprii sau ale grupului căruia îi aparţin. Din faptul că reprezentanţii partidelor nu se confruntă în mod direct şi nu sunt aleşi în cadrul circumscripţiilor electorale din cadrul comunităţii urbane, rezultă şi dezinteresul partidelor de a-şi forma consilierii şi de a avea politici proprii de dezvoltare comunitară. De aceea, din cercetare a reieşit clara nevoie de alegeri pe bază de vot uninominal şi pe circumscripţii electorale desenate la nivelul oraşului.




În plus, prin intermediul primarului, aleşii realizează o presiune constantă asupra modului în care trebuie rezolvată tehnic, de către aparatul tehnic al primăriei, o anume solicitare. Acest fapt afectează competenţa şi erodează moralitatea angajaţilor din primărie, generând în rândurile acestora o permanentă stare de incertitudine şi de nesiguranţă. Această slăbire a poziţiei funcţionarului public în raport cu decizia pe care trebuie să o ia este amplificată de sistemul de politizare care face ca, la fiecare 4 ani, şefii serviciilor descentralizate, directorii de spitale, de şcoli generale, să fie schimbaţi din funcţie pe criterii politice. Tot în sfera macrosocială intră faptul că actualul design acordă o putere prea mare organismelor de control, gen Garda financiară sau lasă fără control alte organisme, cum este cazul regiilor autonome, aceste instituţii având impact asupra vieţii braşoveanului.




Cealaltă dimensiune a problemei ţine de modul de funcţionare a administraţiei publice. Aici discutăm, în primul rând, de existenţa unui deficit clar de competenţă şi de cunoaştere. Vorbim, în prima instanţă, de absenţa capacităţii manageriale a conducătorilor politici, mai ales a acelora care intră în administraţia publică locală. Aceşti oameni nu ştiu că dezvoltarea comunităţii presupune existenţa, în prealabil, a unei viziune strategice, că această viziune stă la baza politicilor publice sectoriale, iar alocarea de resurse se face pe aceasta bază.




Tot în sfera lipsurilor manageriale stă absenţa sistemelor de evaluare a activităţii funcţionarilor din primărie, definirea fişei postului, a modului de evaluare a încărcării postului (aici ar trebui adăugată existenţa unei legislaţii greoaie şi stufoase), absenţa responsabilităţii decizionale şi a libertăţii de decizie a funcţionarului (asupra acestui aspect am vorbit anterior), sistemul de salarizare (salariile foarte mici), absenţa dotărilor informatice sau a spaţiului, absenţa sistemului de recompensare în funcţie de performanţa angajatului, lipsa de personal. 




Un alt aspect ce ţine de (in)competenţa managementului din administraţia publică este absenţa atenţiei ce ar trebui acordată culturii organizaţionale a primăriei, în care există o clară lipsă de respect faţă de cetăţean, (blocarea comunicării cu funcţionarul public, ţinerea audienţelor de către primar pe sistemul de şedinţe publice, modul defectuos sau incomplet de transmitere a informaţiei către cetăţean de către funcţionarul public, aroganţa în raport cu cetăţeanul, modul de organizare a spaţiului de lucru care nu permite comunicarea, pe scurt nesesizarea faptului că cetăţeanul este, de fapt, un client. 




Nu putem trece mai departe fără a analiza cadrul juridic al problemei. Un studiu realizat de un grup de experţi francezi referitor la elaborarea codului urbanismului în România indică absenţa corelărilor acestui cod cu dreptul proprietăţii, al exproprierii şi proprietăţilor publice şi dreptul mediului. Se apreciază totodată că resursele alocate ,,sunt insuficiente atât pentru gestiunea cât şi pentru controlul urbanismului” O a doua condiţie necesară identificată ar fi ,,existenţa unui judecător independent (a unei instanţe judecătoreşti independente), care să aibă competenţe în domeniul urbanismului” şi care să fie accesibil. O a treia condiţie pentru buna funcţionare a dreptului urbanismului ar fi ,,existenţa unei reţele profesionale care să cunoască bine regulile de drept şi să fie însărcinată să le ducă la îndeplinire”, iar aci se face vorbire despre notari şi experţi geodezi.




Politicile de urbanism se confruntă cu dreptul de proprietate. De regulă, aspectele legate de funcţiile urbane limitează dreptul proprietarului de a utiliza în mod absolut independent şi liber proprietatea sa. În plus, puterea publică are dreptul de a expropria proprietatea privată, dacă acest fapt este considerat necesar. Urbanismul trebuie să se înscrie în cadrul dreptului comunitar, aceasta este una din concluziile respectivului studiu. 




În sfârşit, un ultim aspect al problemei ţine de aspecte legate de integritatea sinelui. Deţinem foarte multe informaţii despre lumea care ne înconjoară, dar aceste informaţii nu sunt asumate subiectiv, ca adevăruri ce ar trebui să producă o redefinire a relaţiei informaţie – valori – afect – comportament. Avem cunoaştere, dar nu şi spiritualitate, adică adevărul nu este pus să opereze asupra sinelui. În acest context, deşi vedem că propriile noastre comportamente au dereglat mediul şi deşi ştim că aceste dezechilibre afectează sănătatea omului, continuăm să repetăm comportamente ce conduc la perturbarea mediului. Posibilitatea ca omul să ajungă să fie ,,subiectul etic al adevărului” pare îndepărtată. Într-una din scrisorile sale estetice, a V-a, Schiller remarca: ,,civilizaţia, departe de a ne pune în libertate, trezeşte în noi, cu fiecare nouă facultate pe care o dezvoltă, o nouă nevoie; legăturile vieţii fizice se strâng din ce în ce mai îngrijorător, încât teama de a pierde înăbuşă în noi până şi impulsul arzător spre mai bine, iar maxima supunerii pasive e privită ca înţelepciunea supremă a vieţii. Şi astfel vedem spiritul vremii oscilând între perversiune şi brutalitate, între nefiresc şi simplă natură, între superstiţie şi scepticism moral, şi numai echilibrul răului mai pune câteodată limite răului”. Am ajuns să trăim într-o societate bazată pe consum şi pe seducţie. Acest model aduce atingere mediului, sănătăţii şi supravieţuirii lumii noastre. Ideea unei guvernări mondiale în problema mediului a fost avansată de fostul preşedinte al Franţei. Acest fapt ridică problema conţinutului libertăţii. Or libertatea nu se poate salva decât în contextul integrităţii sinelui. Cum se poate ajunge la situaţia în care oamenii să conştientizeze că au o problemă? Cum se poate ajunge la reflexivitate asupra sinelui? S-au generat în comunitate astfel de mecanisme? Se poate salva omul prin forţele sale proprii din starea în care se găseşte? Are comunitatea ,,directori de conştiinţă” care să ajute omul în tentativa sa de salvare? În acest caz vorbim de o agendă informală care ar fi marcată de procese ale reflexivităţii. În mod firesc, procesele reflexivităţii ar trebui să treacă în spaţiul agendei publice şi apoi în cel al agendei formale, sub forma de pretenţii la adresa guvernării. Or, nimic nu ne îndrituieşte să credem că am putea fi într-o situaţie de învăţare anticipativă. Nu există la nivel comunitar nici o instanţă capabilă să întrupeze realitatea unui ,,director de conştiinţă”. Mass-media locală, acolo unde nu este proprietatea directă a oamenilor politici, trebuie să facă adevărate cristiane pentru a putea supravieţui în hăţişul intereselor. Şcoala, fie ea gimnazială sau liceală, este sub controlul administraţiei locale şi captivă presiunilor private legate de sponsorizări în mod similar revistelor de cultură. 




Proiectul Agenda locala 21 a fost coordonat de universitari. Afirmam în precedenta analiză că însăşi universitatea trece printr-un proces de definire: care este rostul cunoaşterii? care este raportul între cunoaştere teoretică şi practică? Afirmam, acum doi ani, că ,,între o metafizică a perfecţiunii, care uneori poate să nu aparţină spaţiului public, ci celui privat şi o teologie definită prin solidaritate, nu de puţine ori, în universitate, se optează pentru prima. Eticheta lui Rorty, autocreaţia care se opune angajamentului, se aplică spiritului universitar” şi astfel se explică, susţineam la vremea respectivă, absenţa universitarilor de la dezbaterile legate de proiect. Nimic nu s-a schimbat în acest timp. În plus, universitatea nu a fost implicată în procesul evaluării modului de implementare a Agendei locale. Acest lucru a condus la absenţa mecanismelor de feed-forward la nivel comunitar, a unei cunoaşteri care să pună în discuţie problemele generate de dezvoltarea durabilă, a unei voci critice care să fie auzită în spaţiul public şi să pătrundă în spaţiul informal. Ei bine, toate aceste lucruri vor aduce cu sine o semnificativă pierdere în planul dezvoltării durabile, iar preţul va fi plătit chiar de generaţia care nu a fost capabilă să o gestioneze.