Istorie şi sociologie; o perspectivă ,,genealogică”

Rezumat: Ce putem învăţa citind o corespondenţă de acum 70 de ani, din preajma celui de-al doilea război mondial, când se ştie care a fost cursul istoriei ? Sociologul este interesat să vadă cum se produce un evenimentul, cum generează el alte acţiuni, ce motivaţie şi ce strategii au actorii şi cum interacţionează ei. Lucrarea de faţă îşi propune, folosind analiza de discurs, să identifice acele concepte sociologice care ar putea produce explicaţii în sfera geopoliticii, legate de modul în care Germania şi-a construit hegemonia, plecând de la o perspectivă ,,genealogică”, adică identificând logica unei situaţii care a circumcise raţiunea unei decizii. Observăm cum un tratat de pace ,,sever” impus Germaniei, a produs costuri de supraveghere mari, costuri ce nu au putut fi susţinute de învingători, din cauza ,,dependenţei lor de traseu”, care a făcut ca binele să fie sacrificat în favoarea ,,confortului”. Înţelegem cum succesele militare au constituit ,,proba adevărului” unei ideologii şi i-au legitimat pe liderii nazişti, generând o ,,fantasmă de grup”. Desluşim în relaţiile dintre Germania, Rusia Sovietică şi tandemul franco-englez toate elementele care definesc o triadă şi implicit toate elementele de putere pe care jocul bazat pe impunerea/ acceptarea de incertitudini le generează. Toate acestea fac dovada că noţiunile şi conceptele sociologice pot produce iluminări, atunci când ele se teritorializează în spaţii noi, precum geopolitica sau războiul.

Cuvinte cheie: interdependenţă, costuri de supraveghere, dependenţă de traseu, putere, incertitudine;


I. Introducere

Cartea ,, Vreau să fiu revizuit - publicistică din anii 1937-1940” antologie realizată de Zoltán Rostás reprezintă un exerciţiu de recuperare a publicisticii lui Mihai Pop, alcătuită din corespondeţele sale trimise de la Praga şi publicate în ,,Lumea românească”. Ceea ce nouă ne apare azi ca fiind ,,istorie”, adică un curs firesc, logic al lucrurilor, o expresie a continuităţii, reprezintă o simplificare, căci în realitate avem de-a face cu elemente ale discontinuităţii, ale posibilităţii ca faptele să fi mers pe alt curs, în funcţie de o decizie luată, care ar fi condus la intrarea într-un câmp de oportunităţi, cu totul distinct de situaţia în care decizia ar fi fost alta. Este vorba de a citi despre o ,,actualitate”, despre ,,noul” pe care Mihai Pop îl relatează. Dar este vorba şi de adeziunea la un stil de viaţă şi la refuzul vieţii, aşa cum se prefigura în acele vremuri. Intrebare: câtă sociologie există în acest tip de discurs? . Nu este vorba de a identifica spiritul sociologic al lui Mihai Pop, cât mai degrabă de face din această corespondenţă un ,,îndrumar de lucrări practice sociologice”, ce ar cuprinde exerciţii, interpretări şi explicaţii sociologice ce ar trebui inventate.

O primă problemă pe care o ridică indirect Mihai Pop: care este rolul intelectualului? În indubitabilă moştenire a iluminismului şi a modernităţii, intelectualul este acea persoană care gândeşte cu capul propriu la problemele pe care i le pune prezentul. Ce află gândind? Că face parte dintr-un sistem de putere şi că este obiect şi instrument al acesteia şi că ,,adevărul” său este o armă într-un câmp al bătăliilor care se duc. Nu există teoreticieni şi practicieni, există doar luptători. Nu este mai puţin adevărat că plasarea autorului pe partea bună a istoriei produce o ascundere a relaţiilor dintre putere şi cunoaştere.

Mihai Pop scrie sub pseudonimul Petre Buga şi acest lucru poate avea două explicaţii complementare. Mai întâi, că autorul urmăreşte să se protejeze, iar scrisul înseamnă ,,urmă”. Apoi că, dezinhibat de prezenţa numelui, cel în cauză nu se consideră un autor, în sensul foucaultian al termenului, parcă vrând să spună că orice om cu bun simţ ar scrie la fel. Prin consecinţă, articolele sale nu sunt studii ştiinţifice şi nu au această pretenţie, pentru că, de fapt, Mihai Pop înţelege că este pe front. Scrierea este simplă, clară, emoţională, angajantă, ea indică unde este pericolul şi cine este duşmanul. Ea este tributară semnificatului şi nu intră în logica expresivă a semnificantului, în jocul de semne ale acestuia, în prefabricate cu rol de impresionare.

Care este raţiunea pentru care Mihai Pop se angajează în acest demers? Ipoteza noastră este că prin reportajele sale, Mihai Pop caută să-şi formeze un cerc de prieteni, adună deci soldaţi pentru războiul care va să vină. Spune Sloterdijk ,,scrierea, nu numai că aruncă o foarte lungă punte de legătură între prieteni dovediţi ca atare, aflaţi la mare distanţă unul de celălalt, dar ea şi declanşează o înrâurire printre cei nedovediţi ca prieteni, lansează o acţiune de ademenire de la distanţă, o actio in distans, în limba magiei antic-europene, cu scopul de a-l descoperi ca atare pe prietenul necunoscut şi a-l determina să se înscrie în cercul prietenilor”. Avem de-a face cu un grup, de oameni care prin intermediul ziarului şi al articolelor publicate intră într-o legătură de ordin mental. Aceasta este de fapt puterea ziaristului, de a construi asemenea relaţii între oameni care nu se cunosc. ,, Numai un ziar poate da aceeaşi idee, în acelaşi moment, unei mulţimi de spirite” afirmă Tocqueville.

Mihai Pop ştie acest lucru că acest lucru înseamnă putere şi încearcă să construiască o forţă ( o ,,fantasmă de grup”, ar zice Deleuze) care să i se poată opune unei puteri militare ce îşi numără victoriile, forţă care trebuie să ajungă să fie ,,o maşină dezirantă”, expresie a unor valori precum democraţie, toleranţă, drepturi ale omului.

II. Câteva perspective de analiză

O primă apreciere care se cuvine a fi făcută este legată de modul în care Mihai Pop vede viaţa politică internaţională ca o structură alcătuită din mai multe nivele, aflate în interacţiune. Un prim nivel este cel desemnat de relaţiile dintre actori care sunt statele ca entităţi politice şi care realizează un joc geopolitic, caracterizat prin relaţii de cooperare, competiţie, conflict. Există totodată un nivel doi, anume că această structură este influenţată de viaţa politică internă din fiecare stat şi modul în care această ,,viaţă” se exprimă la nivelul politicii externe a fiecărei ţări şi aici aducem în discuţie sistemul politic, problemele sociale, ethosul politic etc, din fiecare ţară. În sfârşit această structură este influenţată ceea ce vom numi nivelul trei, anume, interdependenţele generate de mişcarea capitalului, de capacitatea resurselor umane atrase în dispute. Cele trei nivele nu sunt autonome, actorii politici înşişi ( statele) vor transgresa limitele acestor nivele pentru a obţine o putere cât mai mare în structura de relaţii geopolitice.

Prima caracterizare pe care Mihai Pop o face raporturilor dintre state este cea de ,,interdependenţă”. De aici interesul pe care îl manifestă tuturor evenimentelor ce au loc în spaţiul european, încercând să identifice consecinţele unor evenimente asupra sistemului de relaţii. Uneori, ai impresia că statele şi politicienii se comportă ca într-o telenovelă. Cancelarul Dolfuss este amicul intim al lui Mussolini şi pe patul de moarte, asasinat fiind de hitleristi, şi-a încredinţat familia acestuia din urmă. Hitler şi Mussolini îi dau impresia, atunci când se îmbrăţişează că îşi mobilizează astfel braţele ,,deoarece altfel ar trebui să tragă spadele”. Oamenii politici se agreează sau dimpotrivă, totul ascunde însă calcule reci. Pentru un istoric corespondenţa indică fapte care acum par minore, dar care atunci, în acel context, aveau o semnificaţie. Ceea ce acum apare ca fiind un curs clar si sigur ale evenimentelor, ascunde, în fapt, o micşare oarecum browniană. De aici şi întrebarea cum a reuşit Germania să devină actorul principal al spaţiului european?

Ipoteza noastră, citind corespondenţa lui Mihai Pop este că la momentul 1937 ţările învingătoare ale primului război mondial nu mai puteau şi nici nu mai doreau să suporte costurile de supraveghere generate de mecanismul de asigurare a păcii care funcţionase timp de două decenii. Ar fi fost foarte dificil de convins opinia publică că înarmarea trebuie continuată şi represiunea împotriva Germaniei reluată. Avem de-a face cu blocaje şi limite la nivelul psihologiei sociale, cât şi la nivel economic. Marile puteri învingătoare erau sleite psihologic şi economic. Există o clară decuplare a vieţii, interne, cotidiene, din aceste ţări şi ceea ce se întâmplă în plan extern. Suntem într-o epocă postbelică care a solicitat o altă agendă politică şi publică şi ca atare guvernele acestor ţări au renunţat la sancţionarea încălcării regulilor de către Germania, reguli pe care ele însele le inventaseră şi le impuseseră.

Eterna problemă a eficienţei supravegherii ( costuri raportate la eficacitatea acţiunii ) o vedem acum ilustrată la nivel continental. Atunci când asistăm la o dominaţie exagerată, costurile impuse de dominaţie devin cu timpul greu de suportat şi, în acest caz, dominatorul fie renunţă la dominaţie, fie caută resurse suplimentare prin care să suporte respectivele costuri. Din motive pe care le arătăm mai jos, marile puteri europene, învingătoare în primul război mondial, au ales ca variantă micşorarea costurilor de supraveghere. Altfel spus, ascensiunea Germaniei s-a datorat incapacităţii de răspuns a Ligii Naţiunilor, iar acest lucru a fost consecinţa faptului că această realitate geopolitică s-a construit în jurul unui actor care nu avea resursele necesare să o susţină. Anglia se vedea confruntată cu o ,, dependenţă de traseu”( ,,trebuie să îşi salveze coloniile”) şi cu propriile întârzieri (,,nu era încă înarmată”) fapte care au făcut să nu mai fie puterea mondială numărul unu a lumii. Putere numărul unu înseamnă capacitatea de a acționa prin forța armelor în plan global, în pofida tuturor greutăților interne.

Este posibil ca tocmai din cauza problemelor din colonii şi dorind să se ocupe de aceste probleme, Anglia şi Franţa au dorit o soluţie radicală, anume ca Germania să nu mai creeze probleme şi au inventat un mecanism sever de impunere a ordinii postbelice. Acest mecanism a generat un fenomen pe care sociologii îl numesc ,,consecinţe neanticipate” şi care au mărit şi ele ,,costurile de supraveghere” şi care bănuim că nu au fost luate în calcul de învingători, după cum credem că mecanismul nu a fost proiectat să facă faţă unor situaţii neprevăzute, anume nerespectarea tratatelor de pace de către nemţi. Putem spune că aceste costuri de supraveghere s-au dovedit mari pentru că tratatul de pace a generat rezistenţe derivate din încălcarea de către învingător al unui principiu al războiului, cel al spiritului cavaleresc, anume salvarea onoarei învinsului.

În corespondenţa sa, Mihai Pop descrie nazismul ca fiind rezultatul a două fenomene, unul cultural ( ce ţine de structura etnic-axiologică a germanilor) şi unul istoric, ce ţine de liberalism, accentul căzând pe primul fenomen, amândouă înglobate în expresia ,, neamţul - omul dracului”. Or, lucrurile nu stau chiar aşa şi aducem în sprijinul îndoielilor noastre, un text scris de Weber în 1919: ,, lezarea intereselor sale poate fi iertată de o naţiune, dar nu şi lezarea onoarei sale, mai ales dacă e făcută cu o aroganţă atât de perfidă”. Această lipsă de etică ,, duce , în realitate, la o umilire a ambelor părţi”. În plus, Weber solicită politicienilor germani să recunoască războiul ca fapt emergent al ,,structurii societăţii” şi plecând de la această înţelegere să propună politicienilor care reprezintă naţiunile învingătoare ,, acum hai să vedem care sunt consecinţele acestei situaţii asupra intereselor obiective ce au fost în joc şi, mai cu seamă, în privinţa răspunderii faţă de viitor, răspundere ce revine în primul rând învingătorului”. Altfel spus, Weber susţine că o atitudine demnă a politicienilor germani ar putea să-i facă pe învingători să adopte o perspectivă care să aibă în vedere viitorul în cadrul negocierilor de pace, totul fiind plasat dincolo de ,,sentimente”,adică într-un cadrul ,,obiectiv”. Din textul lui Weber rezultă că atmosfera în Germania era una de identificare a responsabililor dezastrului naţional, o emotivitate ridicată, iar acest lucru a favorizat o atitudine dispreţuitoare a învingătorilor, adică un răspuns în aceiaşi parametri, ,,ai emoţionalului”, cu implicaţiile dezastruoase în timp și pe care acum le ştim.

Ruptura între discurs şi acţiunea promovată de învingători se va întoarce împotriva acestora ca un bumerang. Învingătorii se aşteaptă la menţinerea în relaţiile internaţionale a unui spirit cavaleresc, în condiţiile în care consecinţele tratatului de pace impus Germaniei nu erau câtuşi de puţin cavalereşti. Brusc, învingătorii dau dovadă de amnezie şi refuză să creadă că politica este războiul dus cu alte mijloace. Aşa se face că o ordinea lăsată de acordurile de pace de după primul război mondial devine brusc dez-ordine, o lume imprevizibilă şi incontrolabilă. Teoria susţine că una din sursele puterii stă capacitatea de a genera incertitudinea și ea este abordată de jucătorul mai slab, care nu dispune de resurse. În fapt, aceasta va fi cartea care va fi jucată de nemţi, a iniţiativei care generează incertitudine!

Dincolo de aspectele legate de gestiunea propriului imperiu, gestul britanic de a ceda iniţiatiava politică are mai multe explicaţii. Cum a menționat Mihai Pop, în sistemul de priorităţi, problemele ,,imperiale” dobândesc întâietate în raport cu problemele europene. Acest fenomen s-a suprapus cu prăbuşirea vechii reprezentări britanice cu privire la propria la apărare și care făcea din Canalul Mânecii o garanţie a securităţii unei vechi putere maritime în raport cu orice putere continentală. Britanicii au luat act de schimbările de tehnologie care făceau ca problema asigurării securităţii să fie pusă în alţi termeni şi simţindu-se descoperiţi au încercat să câştige timp şi să se mobilizeze, cedând din preocupările pentru afacerile din continent. Numai că, afirmă Mihai Pop, ,,lucrurile nu sunt chiar aşa de simple. Securitatea apusului nu poate fi despărţită de cea a răsăritului”. Prin această cedare britanicii au oferit nemţilor resursele necesare să fie mai puternici şi drept consecinţă neaticipată, mărirea presiunii asupra lor.

Mihai Pop consemnează şi alţi factori care explică lipsa de reacţie engleză şi pe care i-am înglobat în ceea ce mai sus am numit ,,nivelul doi”. Mihai Pop observă că nu există reacţii în societatea civilă britanică şi nici în cea politică cu privire la ceea ce se întâmplă în războiul civil din Spania [9]. Pentru a putea furniza o explicaţie la acest fenomen vom apela la text clasic.

Tocqueville susţine că oamenii care trăiesc în societăţile democratice au nevoie de libertate pentru ,,a-şi procura mai uşor plăcerile materiale după care suspină fără încetare”. Gustul pentru plăceri ,,îi poate da, pe mâna primului stăpân care se iveşte”. Tocqueville descoperă că ,,nu e nevoie să smulgi unor asemenea cetăţeni drepturile pe care le au; le lasă ei înşişi, fără grijă, să le scape din mâini”, exercitarea îndatoririlor publice părându-li-se o ,, îndeletnicire supărătoare”, căci urmându-şi propriul interes, oamenii ,, nesocotesc principalul lucru, care este acela de a rămâne propriii lor stăpâni”. Cu alte cuvinte, dorinţa de confort a produs sacrificarea binelui, adică dezangajarea în apărarea libertăţilor politice de pe continent ameninţate de maşina de război germană. Libertatea, drepturile omului nu au mai fost considerate principii general-valabile şi care trebuie apărate, ele au fost teritorializate. Dez-angajarea în raport cu evenimente-semnal, cum a fost războiul civil spaniol, a reprezentat abandonarea luptei în favoarea democraţiei, lucru de înţeles oarecum, având în vedere ce aminteam mai sus, a lipsei unei capacităţi militare de răspuns. Faptul a creat însă o reprezentare care se va dovedi nocivă, anume că democraţia, drepturilor omului, toleranţa nu reprezintă valori universale, legitimând în mod indirect fascismul şi nazismul.

Sunt şi alte aspecte care ţin de ceea ce numeam mai sus, nivelul trei al realităţii. Mihai Pop aduce în discuţie rolul rolul capitalului în acest design ce configurează războiul: ,, Anglia trebuie să îşi salveze coloniile, dar şi banii plasaţi pe piaţa Berlinului. Are deci interes şi la menţinerea lucrurilor în starea lor actuală, dar şi la prosperitatea economică a Germaniei. Trebuie să se păstreze ca stat, dar să asigure totodată maximum de profit câtorva din particularii săi conducători.”. Am putea spune că reticenţele politicienilor britanici se datorează sistemului de dependenţe economice prin care elita financiară engleză devenea captivă în relaţia cu Germania. În plus, marea burghezie engleză vrea pacea nu din motive metafizice, ,,ci pentru că îşi dă seama că un război, chiar victorios, ar duce la distrugerea ei. De fapt, ea nici nu vrea pacea, ci vrea cu orice preţ evitarea războiului”. Cu alte cuvinte, analizând relaţiile anglo-germane, vom spune că burghezia engleză crede doar în jocuri cu sumă nenulă şi nu vede că jocul politic ajunsese să fie unul de sumă nulă, în contextul în care la nemţi, dimensiunea economică este subordonată celei politice, mai exact, grupului care controlează statul ( ,,guvernamentalitate de partid” o denumeşte Foucault), în favoarea acestuia din urmă. Prin comparaţie, la englezi, dimensiunea politică este subordonată mecanismului economic, mai exact grupului care controlează afacerile. Ceea ce englezii considerau drept ,,adevăr economic” dedus din piaţă, nemţii vedeau un ,,adevăr economic" ca parte a unui ,adevăr politic”, al guvernării fundamentată pe înarmare şi pe pregătirile de război.

În plus, între nazismul Germaniei şi imperialismul Angliei există o apropiere de fond sesizată de Nehru, conducătorul mişcării naţionale indiene. Citatul dat de Mihai Pop din discursul omului politic indian este: ,, imperialismul şi fascismul sunt doar acelaşi lucru. Nu poţi lupta contra fascismului şi să fii, totodată, imperialist[…]. În Anglia stăruie un conflict permanent între democraţie şi imperialism”. Anglia ar fi preferat oricând un parteneriat cu Germania decât cu Rusia Sovietică. Calculele luate în seamă de Mihai Pop arată astfel: un război germano-sovietic, câştigat de ruşi ar constitui un pericol pentru Anglia, prin bolşevizarea Germaniei. În schimb, dacă cei care ar câştiga ar fi nemţii, ei ar ieşi atât de epuizaţi din acest război, încât ar avea nevoie de ajutorul Angliei. Englezii ar dori ca Germania să atace Rusia Sovietică şi să fie suficient de puternică încât să o învingă. Bolşevismul nu reprezintă o ameninţare directă pentru englezi, susţine Mihai Pop, ci una de perspectivă şi aşa se explică încurajarea Germaniei. Anglia pare a căuta plasarea în poziţia de ,,tertius gaudens”.

Care este semnificaţia posibilei dominaţii germane? Mihai Pop desluşeşte un proces juridico-politic nemaiîntâlnit în planul relaţiilor internaţionale, anume impunerea de către Germania a unui sistem ,,suveranitate - mecanism disciplinar” în structura relaţiilor internaţionale, impunere care să conducă la o ordine normalizatoare în tot spaţiul european, toate ţările urmând să devină subiecte ale suveranităţii germane, iar odată ce acest pas ar fi fost realizat, cetăţenii acestor state să ajungă a fi înglobaţi în maşinăria ,,disciplinară” germană. Prin articolele lui Mihai Pop vedem încercările Germaniei de a face din toate ţările subiecte ale acţiunii sale de suveranitate şi pentru prima dată, în relatarea crizei germanilor sudeţi, avem semnale cu privire la prototipul absolut al mecanismului disciplinar care este ,, lagărul de concentrare”.

Din corespondenţa lui Mihai Pop înţelegi faptul că forţa Germaniei a crescut cu fiecare reuşită militaro-politică. Spre deosebire de primul război mondial, în care Germania a atacat inamici puternici, strategia germană şi-a schimbat obiectivele şi a vizat atacarea ţărilor slabe. Acest lucru a produs câteva consecinţe. Mai întâi, că acţiunile germane au avut mari şanse de reuşită. Pentru ca statele mici să devină ţinte ale puterii germane, era necesară prăbuşirea Ligii Naţiunilor. De aici preocupările acestor state, eşuate de altfel, de a-şi crea tot felul de alianţe militaro-politice care să le întărească în raport cu colosul militar german.

În al doilea rând, succesul militar a asigurat criteriul de validare a viziunii germane asupra lumii, după formula ,, practica este criteriul adevărului”. Între forţă şi adevăr se stabileşte o relaţie fundamentală. Întâi de toate avem o dorinţă ( ,,masele n-au fost trase pe sfoară, ele au dorit fascismul într-un anume moment” afirmă Deleuze preluând o idee a lui Reich), iar această dorinţă a căutat să se împlinească prin succese militare, care succese militare au generat credinţe, iar aceste credinţe au legitimat apoi valorile actului de conducere şi implicit pe conducători. Situaţia este descrisă de Weber ca fiind una în care ,,etica poate juca un rol extrem de funest din punct de vedere moral”, şi exemplul dat este chiar din sfera militară ,, când, după victoria într-o bătălie, învingătorul pretinde, cu un meschin aer de superioritate: am învins şi deci, dreptatea e, fără îndoială, de partea mea”. Vedem cum soluţia de pace a primului război mondial şi pe care Weber o critică se încadrează, paradoxal, într-o definiţie feudală a dreptului, care este esenţialmente de tip germanic, în care adevărul într-un litigiu se obţine prin exerciţiul probei, care probă sfârşeşte printr-o victorie sau eşec. Victoria sau înfrâgerea reprezintă probe ale adevărului şi ale dreptăţii şi acest model va fi utilizat de nemţi după 1933. Ca atare, războiul produce adevărul de care avea nevoie politicul, succesele militare remodelând valorile din societatea germană, generând profeţii de autorealizare, care au susţinut apoi guvernarea. Faptul războiul înseamnă moarte şi sacrificiu nu înseamnă nimic atâta vreme cât el este producător de adevăr. Aceste succese produc completitudinea statului german, în sensul în care Foucault susţine că ,, statul este în acelaşi timp ceva ce există, dar este şi ceva care niciodată nu există îndeajuns” şi întoarcerea la un moment premodern, în care raţiunea de stat subordonează legea. Şi simultan cu această operaţie de ,, îm-plinire” a statului prin intermediul raţiunii de stat, victoriile militare prind oamenii în ceea ce Deleuze numeşte ,,flagrant delict de fabulaţie”, adică ,, mişcarea de constituire a unui popor”. Războiul produce semne politice de identificare naţională şi de legitimare a conducătorului, cel care a enunţat ,,adevărul” şi i-a construit şi tehnologia prin care el să poată fi demonstrat, anume tehnologia militară. Explicația fenomenului istoric se poate realiza folosind două concepte teologice utilizate de apostolul Pavel în ,,Epistola către Galateni” în care vorbește despre ,,credința în Iisus” care l-a condus la ,,credința lui Iisus”. Cu alte cuvinte, mișcarea de constituire a poporului german pleacă initial de la credința în Hitler ca ,,salvator”, transformându-se, prin asumarea ideilor și gândurilor acestuia, în ,,credința lui Hitler”. Or bascularea această este produsă grație succesului militar.

Nu putem să nu legăm acest aspect de ultima frază pe care o citim în corespondenţa în cauză, anume că soarta Apusului se va decide prin ,,puterea armelor şi rezistenţa economică”. Îndrăznim să sugerăm înlocuirea celor două noţiuni prin conceptele de ,, randament” şi ,,putere”. Într-una din analizele sale, Mihai Pop afirmă întrucât Germaniei ,,războiul de uzură putând să-i fie fatal” , această ţara va dori să declanşeze rapid atacul la frontiera belgo-olandeză. În acelaşi spirit economic, Mihai Pop desluşeşte natura relaţiilor existente în triada alianţa franco- engleză, Germania şi Rusia Sovietică. Fiecare element al triadei nu doreşte ca celelalte două să se unească, cu alte cuvinte, nici unul din state nu doreşte să lupte pe două fronturi, din cauza absenţei resurselor necesare, ci dimpotrivă, doreşte să facă alianţă cu unul din ceilalţi doi poli ai triadei. Iniţial asistăm la acordul anglo - german ( ,,nu teama imediată a bolşevismului, ci pentru a distruge bolşevismul” ). Din acelaşi motiv, Germania va face pactul cu Rusia Sovietică şi tot din acelaşi motiv Anglia nu va ataca U.R.S.S.ul, ,, ea ar avea din contră, tot interesul să câştige bunăvoinţa Uniunii Sovietice”. Pe de altă parte, ,,gândul subtil al conducătorilor Rusiei Sovietice de a da lovitura de graţie veacului capitalismului şi liberalismului prin distrugerea celei mai mari forţe politice care îl reprezintă, iar nu prin răzleţe ,,revoluţii mondiale” a condus la alianţa cu Germania nazistă. Iniţiativa aparţine întotdeauna Germaniei şi ea va alege şi impune modul de constituire a majorităţii în triadă, interesele sale pendulând rapid când spre o alianţă cu occidentalii, când spre o alianţă cu sovieticii. În fapt, fiecare cucerire germană se bazează pe lovituri date democraţiei, folosind diverse pretexte, dar şi speculând tensiunea capitalism – bolşevism existentă în planul relaţiilor dintre Anglia şi Franţa, pe de o parte, Rusia Sovietică, pe de altă parte. Acest joc este favorizat şi de sintagma ,,naţional-socialism”, care permite, când orientarea împotriva slavilor din est, când orientarea împotriva vestului imperialist. Pe fondul acestui joc apar şi ,,lupii tineri”, care încearcă să apuce şi ei din halcă, iar Mihai Pop nominalizează aici Italia, Ungaria şi Polonia.

Alianţele sunt construite în funcţie de obiectivele militare. Mihai Pop identifică care este sursa victoriilor militare ale Germaniei, anume randamentul superior al armatei. Cum acest randament nu se putea ilustra decât prin atacarea vecinilor de la vest, evident că propaganda germană a marşat, pentru inducerea opiniei publice în eroare, pe lupta împotriva bolşevismului, urmată apoi de atacarea Belgiei şi Olandei, fapt consemnat de Mihai Pop ca localizare a războiului în vest. Deschiderea a două fronturi va prefigura şi înfrângerea Germaniei, căci asta înseamnă intrarea într-un război de uzură şi schimbarea regulilor conflictului, dinspre o logică a ,,randamentului ” spre una a ,,puterii”, adică a resurselor disponibile.

Cum spuneam mai sus, nazismul a fost cel care a creat poporul după chipul celui de-al treilea Reich, propunându-i un delict de fabulaţie printr-un vis de cucerire. Iar victoriile militare au confirmat adevărul fabulaţiei, creând poporul german al acelui moment. Se cuvine prin urmare să recurgem la o altă perspectivă cu privire la înţelegerea istoriei care să aibă în centrul ei noţiunea de discontinuitate. În afara acestei noţiuni, este foarte dificil să legi moştenirea culturală a Germaniei de ororile celui de-al treilea Reich. Avem de-a face cu o schimbare şi o întoarcere. Noţiunea de ,,popor” a fost una a Evului Mediu şi o vedem acum reinventată, ea înlocuind noţiunea modernă de ,,populaţie” cu corelativul ei, cea de ,,om”. Şi pentru a produce schimbarea - întoarcere, corelativul noţiunii de ,,popor” este ,,omul nou”. Noţiunile de ,, populaţie” şi de ,,om” au în vedere o realitate prezentă, în timp ce noţiunea germană de ,,popor” vizează trecutul, iar cea de ,,om nou” vizează viitorul. Este ca şi cum am spune, nazismul dizolvă prezentul în trecut şi în viitor. Trecutul este legat de comunitatea de sânge şi de ideea conflictului aşa cum a prefigurat-o, în spusele lui Foucault, Evul mediu: ,, duşmanii ce se află în faţa noastră continuă să ne ameninţe şi nu vom putea să ajungem la încheierea războiului prin ceva de felul unei reconcilieri sau al unei împăcări, ci numai în măsura în care vom fi efectiv învingători” . Viitorul este legat de relaţiile cu comunităţile de vecinătate. În raport cu trecutul, trebuie să te laşi condus de un ,,Führer”, iar în raport cu viitorul, tu îi vei conduce pe toţi ceilalţi care nu aparţin comunităţii de sânge. Preluând o schema a lui Baudrillard, vom spune că ,,dorinţa germană” se construieşte pe două axe, ostatic al propriei comunităţi, fapt asigurator de securitate, terorist al celorlalte popoare, domeniu al libertăţii.

În sfârşit, faptul că Germania se orientează spre victime sigure, adică fără ,,putere”, este favorizat şi de calculul britanic, pentru care costurile pentru salvarea acestor victime neimportante par a fi prea mari în raport cu interesele ţării. Acest lucru a făcut ca şansele de reuşită a nemţilor să crească. Germania, prin înarmare şi prin reuşite militare, va impune Angliei sacrificarea păcii mondiale ca bun public, transformarea păcii în bun public zonal şi, în cele din urmă, doar naţional. Mihai Pop incriminează atitudinea Angliei pentru abandonarea rolului de ,,diriginte” al lumii moderne, adică faptul de a se fi lăsat dominată de puterea Germaniei.

Legitimarea dată guvernării pe baza reuşitei militare a fost un cec în alb acordat acesteia pentru întregul proiect de guvernare. Mihai Pop este speriat că Germania ar putea câştiga războiul, că pacea lumii va fi una germană, iar fiecare victorie germană i se pare că duce spre un rău teribil. Mihai Pop speră cu înfrigurare să asiste la o înfrângere militară a nemţilor care ar fi permis poporului german, şi nu numai lui, să iasă din ,,flagrantul delict de fabulaţie”. De aici semnificaţia pe care o acordă scenei politice din Cehoslovacia şi a modului în care lumea politică din această ţară se raportează la Germania. Cehoslovacia este dispusă să se opună Germaniei, iar Mihai Pop consideră că ,, a fi alături de Cehoslovacia nu este, deci, numai o obligaţie care decurge din structura Micii Înţelegeri, ci şi o necesitate a întregului sistem pe care se întemeiază pacea Europei de astăzi”. Vulnerabilitatea Cehoslovaciei stă în capacitatea Germaniei de a folosi minorităţile naţionale în folosul propriei sale politici de expansiune. Aflăm din corespondenţa lui Mihai Pop că nu numai germanii din Sudeţi fac presiune asupra guvernului ceh, ci şi ungurii şi polonezii, ,,nu atât pentru a le obţine neapărat, cât pentru a seconda acţiunea domnului Henlein [liderul germanilor sudeţi n.n.]”. Alegerea făcută de aceste minorităţi nu a vizat nicidecum problema democraţiei şi a drepturilor omului. Minorităţile etnice din Cehoslovacia şi-au jucat rolul de ,,cal troian”, fapt care a făcut ca ţara să cedeze fără luptă în faţa presiunilor germane.

Un set întreg de analize realizate de Mihai Pop vizează rolul Italiei în ecuaţia puterii în Europa interbelică. Din aceste relatări descoperim o Italie activă, importantă şi curtată de marile puteri. Cu alte cuvinte, având în vedere raportul conflictual, Anglia-Franţa de o parte, Germania, de cealaltă parte, Italia dobândeşte importanţă pentru că joacă o perioadă de timp la două capete, adică dispune de două valenţe. Asta arată că în perioada interbelică jocul a s-a construit după regula ,, puterilor minime”, adică cine cu cine se aliază. Odată ce sistemele de alianţe s-au finalizat şi implicaţiile jocului politic au ieşit la iveală, raporturile de forţă bazându-se pe resursele pe care taberele beligerante le aveau, în acel moment forţa Italiei s-a redus la nivelul real al resurselor pe care le deţinea şi care indicau o putere inferioară celei obţinute de această ţară în sistemul de valenţe. De altfel, ultima analiză prezentă în volum aparţine datei 10 martie 1940 şi ea prefigurează faptul că Italia îşi va părăsi statutul de ţară nonbeligerantă şi este câtuşi de puţin probabilă ,, aderarea acesteia la alianţa celor două”, e vorba de alianţa franco-engleză. Predicţia este parţial confirmată pentru că Mihai Pop crede că este puţin probabil ca Italia să intre în conflictul aflat în derulare.

În ecuaţia raporturilor de forţă dintre state în perioada interbelică, elementele de vulnerabilitate ( ,,puncte slabe” le zicem astăzi) dau măsura puterii unui stat. Mihai Pop analizează cu atenţie cazul Poloniei, în configuraţia căreia identifică câteva ameninţări de ordin economico-etnic în contextul în care ţara este plasată Mai întâi, că aproape o cincime din populaţia ţării este minoritară rusă şi ocupă o poziţie compactă la graniţa cu sovieticii, cu mai mult decât ponderea populaţiei, adică o treime din suprafaţă. Dincolo de graniţe, există republici ucrainiene şi bieloruse, iar ,,amândouă aceste neamuri sunt abia în faza romantică a trezirii conştiinţei nationale şi a formării unor organizaţii de stat proprii”. În plus, ,, ucrainienii duc o acţiune iredentistă perseverentă susţinută de o prolificitate superioară polonezilor, de o mare solidaritate naţională şi de o acţiune sistematică de organizare şi cucerire economică”. În plus, Polonia se confruntă şi cu serioase probleme sociale şi de-aici o firească revoltă ţărănească. Nevrând să cedeze din avantaje, grupul de la putere, sub pretextul menţinerii ordinii, adică a vechiului sistem de dominaţie, mută problema socială în planul relaţiilor interetnice, ( care oricum existau) , în Galiţia, împotriva populaţiei ucrainiene, în Bielostock, împotriva ţăranilor bieloruşi şi a evreilor, în încercarea de a produce o solidaritate naţională şi implicit socială, prin indicarea unei ameninţări interne. Teoria conflictului susţine că o configuraţie diadică a acestuia este mult mai periculoasă pentru stabilitatea unui sistem social decât multiple conflicte de dimensiuni mai mici. În cazul de faţă însă, teoria pare infirmată, căci prin deplasarea problemei sociale pe o axă etnică, slăbiciunii sociale a ţării i s-a adăugat una, în condiţiile în care 37 la sută din populaţia ţării este minoritară şi într-un context geopolitic nefavorabil. Mihai Pop o spune foarte clar: Polonia ori va urma calea democraţiei, ori va folosi metode utilizate în Rusia ţaristă, iar contextul politic se prefigura a fi unul de ,,sumă nulă”, adică ori cu Germania, ori cu Rusia Sovietică. Acest lucru nu-i va împiedica pe guvernanţii ţării să caute să se înfrupte dintr-o ţară vecină şi cu care colaboraseră: Cehoslovacia şi să viseze la o hegemonie în Balcani.

Absenţa moralităţii din politica internaţională este în acord cu slăbirea standardelor morale din interiorul societăţilor. Mihai Pop susţine că o mare parte din burghezia noastră este stăpânită în mare de un complex, ,, puterea organizatoare şi civilizatoare a fascismului”. Măcelul căruia i-au căzut victime abisienii este scuzat de burghezul român pentru că este făcut de ,,sora noastră latină”, masacrarea populaţie civile de către generalul Franco este întemeiată de ,,dragostea de biserică, de neam şi de credinţă strămosească”, iar japonezii, ,,cucerind China vor pune ordine în anarhia de acolo şi vor civiliza pe barbarii chinezi”. Ce vedem aici? Că opţiunea pentru ideea fascistă se întemeiază pe un drept natural, în sensul în care Walter Benjamin îl descrie, dacă scopul este just, nu contează mijloacele pentru atingerea lui, în opoziţie cu dreptul pozitiv, în care alegerea mijloacelor se face în funcţie de legalitatea lor. Argumentele justificative, de ordin romantic, nu permit intrarea în dialog sau punerea lor sub semnul întrebării, din perspectiva drepturilor omului.

În acest cadru, noţiunile de democraţie, drepturi ale omului, toleranţă nu apar. Cum a fost posibil ca burghezia română să fie ,,sensibilă” la argumentul fascist? Răspunsul îl putem formula dacă luăm ca reper o apreciere a lui Heidegger, anume că ,, la drept vorbind, susceptibil de a fi împlinit este numai ceea ce dinainte este” . Cu alte cuvinte, faptul în sine nu este independent de o esenţă a burgheziei române, a modului în care ea s-a născut. De unde şi ipoteza noastră, că modernizarea societăţii româneşti prezintă un anume specific social-politic, o burghezie care nu a fost obligată să lupte pentru drepturi politice şi nici nu a considerat necesar, în impunerea ei ca şi clasă dominantă, să se sprijine pe democraţie ca sistem politic . Modernizarea este privită în termeni economici ( şi nu în cei politici), adică ai pieţii, ai producţiei de bunuri şi servicii care să fie vândute şi ofertate, a creşterii nevoii de bunuri şi servicii de către populaţie şi nicidecum a cuceririi puterii politice, a nevoii de a face din cetăţeanul român un subiect politic, iar acest lucru reprezintă, aşa cum observă Mihai Pop, un semn al vulnerabilităţii ţării noastre. În plus, cum firmele românești se confruntau cau absența disciplinei birocratice, apar în societate așteptări de acest tip pe care fascismul și national-socialismul păreau să le întrupeze. La acest lucru trebuie adăugată absența din cadrul sistemului politic românesc a unei variabile definitorie pentru democraţie, noţiunea de ,,drepturi ale omului”. În consecință, nu trebuie să mire triumfalismul mediatic al trecerii de la sistemul parlamentar la dictatura carlistă. Absenţa conştiinţei politice a drepturilor omului deschide calea discursului de dreapta, de tip naţionalist, iar corespondenţa lui Mihai Pop nu avea cum să schimbe lucrurile, pentru că aparţinea minoritarului.

III. Concluzii

Să ne întoarcem la întrebare avansată la începutul discursului: de ce simte nevoia Mihai Pop să scrie articole şi să le trimită în ţară? Presupoziţia noastră se sprijină pe o idee deleuziană ce-şi are o preconfirmare în faptul că Mihai Pop nu scrie cu sinele, cu memoria şi cu bolile proprii, absenţa acestor referinţe este, de altfel, frapantă. În fapt, ,, se scrie în funcţie de un popor ce va să vină şi care nu are încă limbaj. A crea nu înseamnă a comunica, ci a rezista”. Corespondenţa poate fi citită şi ca mărturie a unui vis, refuzul de a crede în ,,adevărul” prezentului. Nu ştim care a fost impactul. Putem însă să ne întrebăm dacă presa poate suplini absenţa conştiinţei drepturilor omului şi a exerciţiului democratic derivat din acest concept.

Citite de către un istoric, articolele lui Mihai Pop i-ar spune acestuia câtă relevanţă istorică ar avea un eveniment sau altul. Am putea să ne jucăm cu imaginaţia şi să proiectăm modelul weberian al cauzaţităţii în istorie, anume de a înţelege rolul unui eveniment sau altul. Putem să fim sau nu de acord cu apreciarea dată de Mihai Pop, anume că în perioada 1937-1940 avem de-a face nu cu opoziţia nazism - comunism sau capitalism - comunism, ci cu conflictul ireconciliabil între nazism versus drepturile omului. Suntem în momentul în care ,,Dumnezeu a murit”, iar drepturile omului dacă se născuseră, încă nu deveniseră principii ale politicii de stat în relaţiile internaţionale . Dacă vedem în capitalism sinteza a două forţe magice, liberalism- imperialism legat de piaţă, pe de o parte şi drepturile omului, legate de sistemul politic, pe de altă parte, ei bine, istoricul va putea spune că nazismul, născut pe acest teren, a reprezentat, în momentul în care Mihai Pop îşi scrie corespondenţa, încercarea anihilării noţiunii de ,,drepturile omului”, dar şi a noţiunii de ,,adevăr”, derivată din piaţă şi de apariţie în politică a unui fenomen nou, ,,imposibilul”, odată cu acapararea acesteia de către ,,copiii mari” . Asistăm la o aruncare la coş a unei întregi tradiţii exprimate de Weber şi anticipată de acesta, care lega politica de etica responsabilităţii şi de o clară teritorializare a eticii convingerilor.

Există un punct în care istoria se intersectează cu sociologia. Istoria pare un lucru ,,mort”. Sociologia se ocupă cu evenimentul. Relatările lui Mihai Pop sunt legate de evenimente, adică de ,,devenire”, autorul fiind martor al apariţiei ,,noului”. Spune Deleuze: ,, ceea ce surprinde istoria din eveniment este efectuarea sa în stările de lucruri, însă evenimentul în devenirea sa scapă istoriei. Istoria nu e experimentare, e doar ansamblul de condiţii aproape negative care fac posibilă experimentarea a ceva ce scapă istoriei. Fără istorie, experimentarea ar rămâne indeterminată, necondiţionată, însă experimentarea nu e istorică” . Prin raportare la textul deleuzian nu considerăm ,, Corespondenţa” ca fiind o carte de istorie, pentru că istoria nu consemnează devenirile, istoria este un bloc, o limită, care ne plasează în ceea ce este solid, ceva care a rămas, printr-o decantare, iar aceste evenimente au constituit acţiuni, întâmplări, oarecum fără sens și care au permis crearea faptului istoric. Dacă istoricul este interesat să vadă istoria în evenimente, sociologul este interesat să vadă cum se produce evenimentul, ca tip de acţiune, care sunt actorii, ce motivaţie şi ce logici au şi cum interacţionează unii cu alţii. În fond, este vorba de a te plasa, aşa cum spune Foucault, într-o perspectivă ,,genealogică”, a identifica logica unei situaţii şi a înţelege logica deciziei ţinând cont de logica situaţiei.