Problema:
Cum se construiesc normele sociale? De ce se orientează oamenii spre anumite comportamente şi cum devin unele dintre ele norme sociale ?
Funcţionalismul, dar şi teoria jocurilor au conferit explicaţii în acest sens. În primul caz, comportamentul individual este explicat printr-o abordare sistemică, în cel de-al doilea caz, se pleacă de la individ şi de la relaţiile sale diadice. Insuficienţele teoriei funcţionaliste în explicarea modului în care apar normele sunt cunoscute. Ele ţin de faptul că individul este văzut ca Homo sociologicus, iar comportamentul său ar servi grupului/organizaţiei de care aparţine. În cazul teoriei jocurilor, avem de-a face cu un Homo economicus, orientat spre maximizarea utilităţii.
Putem accepta ca valabile premisele teoriei jocurilor şi, implicit, ale teoriei alegerii raţionale în contextul modernităţii actuale? Cu alte cuvinte, sunt ele extensibile într-o măsură amplă, la nivelul întregii societăţi? Fac ele parte din liniile de forţă ale acestei modernităţi?
Presupoziţia discursului este că datorită schimbărilor în ceea ce priveşte raţionalitatea în modernitatea actuală, spaţiul de explicare furnizat de teoria jocurilor se micşorează. Sintagmele folosite curent în teoria jocurilor precum CCR (cunoaşterea comună a raţionalităţii) şi CCA (convingeri consistent aliniate) sunt din ce în ce mai greu identificabile, iar câmpul de aplicaţie a raţionalităţii sistemice pare a fi semnificativ mai redus. Acest lucru nu înseamnă câtuşi de puţin repudierea teoriei în cauză, în favoarea viziunii funcţionaliste. Cunoaşterea nu este expresia unui joc de sumă nulă. Vrem să spunem doar care sunt limitele explicative ale teoriei in cauză. Pentru aceasta vom analiza 3 jocuri statice (,,dilema prizonierului”,,,cerb sau iepure”,,,uliu şi porumbel”) şi un joc dinamic şi vom indica ce probleme ridică fiecare dintre ele. Vom compara aceste probleme cu aspecte ce rezultă din analiza discursului asupra modernităţii actuale.
Argument:
CCR constituie unul dintre pilonii teoriei jocurilor. Ea presupune că având în vedere că A este mai important decât B, iar B este mai important decât C, orice logică conduce la a considera că A este mai important decât C. CCA completează CCR. Dacă un subiect aplică CCR, atunci este de presupus că persoana cu care interacţionează se va conduce şi ea după logica CCR, în felul acesta prima persoană putând face predicţii asupra modului în care ceea de-a doua îşi defineşte opţiunile în decizii şi implicit, asupra comportamentului acestuia din urmă. Maximizându-şi utilitatea, fiecare actant va realiza acele comportamente care-i vor conferi cele mai mari beneficii. Cum se va realiza cooperarea, astfel încât fiecare actant să fie satisfăcut, iar modul lor de alegere şi implicit, comportamentul lor, să devină norma socială?
Ne vom orienta analiza plecând de la faimosul joc ,,dilema prizonierului”, joc static, definit prin echilibru Nash. Tema jocului este că fiecare parte este în beneficiu dacă primeşte ceva şi nu oferă nimic la schimb (efectul de free-rider), că fiecare parte se va plasa în cea mai proastă situaţie dacă va oferi, fără să primească ceva la schimb, iar dacă ambele părţi vor dori să primească, fără să ofere, se vor găsi într-o situaţie proastă.
| A° | |||
| competiţie | cooperare | ||
| *B | competiţie | *5, 5,° | *0, 10 |
| cooperare | 10, 0° | 2, 2 | |
Cifrele din căsuţe indică ani închisoare. Soluţia cea mai favorabilă fiecărui actant este ca să dezerteze din angajamentul iniţial şi să încerce să profite de loialitatea celuilalt, caz în care scapă de pedeapsă (0 ani), în timp ce cel care îşi ţine cuvântul primeşte 10 ani închisoare. Acest comportament de free-rider este posibil cu condiţia ca în societate să existe o presiune legată de moralitate, similară celei descrise de Weber în ,,Etica protestantă şi spiritul capitalismului”, anume,,cel ce-şi ţine cuvântul are deschise toate baierele pungii”. Cu alte cuvinte, în timp ce la nivel moral se solicită cooperarea, la nivel pragmatic, câştigă cel care o încalcă.
Dacă însă comportamentul imoral se generalizează (mai bine zis, devine important numai aspectul pragmatic) şi fiecare îşi încalcă cuvântul dat, pentru a-şi maximiza interesul, fiecare va avea de suferit. Cum poate fi evitat acest lucru? Fie moralitatea este foarte puternică, fie apar costuri semnificative legate de abandonarea loialitaţii şi intrarea în competiţie şi care ne obligă să menţinem cooperarea. În termeni weberieni, ne plasăm fie intr-o situaţie definită prin acţiuni raţionale orientate spre valori, fie într-una caracterizată de acţiuni raţionale orientate spre scop. În primul caz, discuţia, prin trimiterile la noţiuni precum cultură, mentalitate, învăţare anterioară, socializare, nu ţine de fundamentele teoriei jocurilor, care se centrează pe noţiunea de utilitate şi ca atare se cuvine să o abandonăm. Asta înseamnă că în acele situaţii care funcţionează prin această logică ( un exemplu ar fi fundamentalismul raţionalist modern), teoria jocurilor nu se poate aplica.
Să analizăm problema în termenii unei acţiuni raţionale orientate spre scop şi care are, cel puţin ipotetic, aceaşi bază de plecare ca şi teoria jocurilor. Ce i-ar face pe actanţi să-şi respecte angajamentele în termeni de CCR şi cum ar putea acest lucru să devină normă socială ? Acest lucru ar fi posibil prin sancţionarea directă a dezertării (fapt analizat de Axelroad şi definit ca strategia,,Tit for Tat”) sau prin sancţionarea din partea unei a treia părţi. Sancţionarea reciprocă a dezertării depinde de ceea ce crede fiecare actant despre celălalt. Echilibrul (soluţia) se va obţine în funcţie de informaţiile pe care actanţii le deţin unii despre alţii şi despre practicile ce se folosesc într-o situaţie sau alta. Putem presupune că aceste informaţii sunt furnizate de grupul în care acţionăm fie direct, prin povestiri, metafore, fie indirect, prin zvonuri.
Sunt aceste cerinţe respectate de actori în termeni reali? Să dăm un exemplu: ne ducem să cumpărăm brânză de la piaţă, comportament definit de noţiunea de,,utilitate”. În actul nostru se regăsesc două costuri, cel de cumpărare propriu-zis şi un cost tranzacţional, legat de informare cu privire la calitatea brânzei. Să presupunem că am identificat o brânză bună şi primul lucru ar fi să vedem cine este producătorul, ca să putem cumpăra şi altă dată. Experienţa ne spune că o dată făcut acest pas, ar trebui ca într-o nouă situaţie de cumpărare să apelăm la acelaşi producător şi o vom face până când alegerea se va dovedi nefastă. În acel moment vom relua practica de a evalua toţi ceilalţi producători, minus primul, despre care deţinem informaţia că nu este un producător sigur. Dacă în societate ar exista imaginea potrivit căreia toţi producătorii de brânză sunt interesaţi să ofere o brânză de calitate superioară şi fac tot ce le stă în cale pentru acest lucru, atunci, chiar în cazul unui eşec, încrederea nu ar putea fi ştirbită şi clientul s-ar adresa şi a treia oară aceluiaşi producător. Putem spune că orientarea culturală spre calitate va permite economii la costuri tranzacţionale, chiar dacă este posibil să apară accidente. În felul acesta, producătorii orientaţi spre calitate se vor vedea,,salvaţi”, chiar dacă au eşecuri. De regulă, strategiile lor sunt legate de construirea de,,mărci”, prin care,,se ascunde” o calitate,,sigură” şi care permite realizarea de economii tranzacţionale. Prin urmare, într-o societate ce dispune de capital de încredere ridicat, oamenii nu vor face alegeri pure de tip CCR.
Întrebare: într-o societate cu încredere scăzută, alegerile oamenilor ar trebui să se fundamenteze pe CCR? În acest caz, un producător orientat spre calitate, chiar dacă are un eşec, nu beneficiază de resurse din partea clientului, aşa cum se întâmplă în primul caz, iar eforturile sale ulterioare spre obţinerea calităţii nu vor putea fi recompensate întrucât clienţii neîncrezători au decis să cheltuiască din nou resurse pentru informare şi asta pentru că ei nu cred că ar putea exista un producător care să se orienteze spre calitate. În plus, există suficienţi producători şi implicit, o cantitate semnificativă de libertate. Din această cauză, acest producător este tentat, în faţa unor costuri suplimentare pe care le are de făcut, să renunţe la costurile legate de îmbunătăţirea calităţii şi să producă produse fără să urmărească calitatea, amplificând astfel deruta cumpărătorului.Toată această demonstraţie are la bază o premisă, anume că clientul dispune de timpul necesar luării unei decizii şi poate aloca resurse de informare. Într-o cultură cu încredere scăzută, oamenii sunt sceptici că ar putea găsi produse de calitate consumând resurse în acest scop şi atunci leagă alegerea produsului nu pe baza evaluării de tip CCR, ci pe noroc, pe prima informaţie obţinută, care nu are prea mare legătură cu relaţia dintre A, B şi C. Prin urmare, din motive diferite, atât în culturile cu încredere ridicată cât şi în culturile cu încredere scăzută, spaţiul de aplicaţie al CCR este redus.
În plus, noi trăim într-o societate a seducţiei. În termenii lui Hirschman, concurenţii care nu pot susţine competiţia prin investiţii în tehnologie, nu vor renunţa la competiţie, ci vor folosi strategii de marketing eficiente pentru a-şi face rost de clienţi. Aşa se face că nemulţumiţii de un produs se vor îndrepta spre un altul, iar aceştia din urmă se vor orienta spre primul produs, fapt care permite firmelor cu produse de slabă calitate să supravieţuiască. Oamenii vor face opţiuni pe bază de CCR de tip cost-calitate, dar aceste opţiuni nu sunt foarte convingătoare pentru că informaţiile care au stat la baza alegerilor nu sunt în totalitate valide. Acest argument are o obiecţie, anume că ipotetic, la baza deciziei stă o informaţie care poate duce la judecăţi de tip cost-beneficiu. La aceasta se poate răspunde că rareori decidenţii nu analizează validitatea unei informaţii şi, de regulă, iau decizii pe bază de incertitudine şi nu pe bază de risc.
Dacă luăm în calcul capacitatea celui de-al treilea de a interveni şi de sancţiona dezertarea şi abandonarea contractului/ a loialităţii, şi aici avem câteva probleme legate de independenţa acestuia în raport cu părţile implicate, de capacitatea de a aduna probe ale încălcării angajamentului, de costurile legate de sancţionare şi implementare a sancţiunii, toate aceste elemente transpar într-o formă sau alta în imaginea publică. Dacă într-o comunitate faptul de a înşela a devenit normă şi este asociat cu incapacitatea statului de a sancţiona, imoralitatea, fiind însoţită de absenţa legalităţii, mai putem vorbi de ordine socială? Da, dar într-un cu totul alt sens decât cel presupus de teoria jocurilor, ale cărei presupoziţii etice sunt în afara dubiului. Dacă la acest lucru mai adăugăm un altul, anume că juridicul ,,vine după’’, că între acţiuni şi încadrarea lor juridică pot apare decalaje, că aceasă încadrare este centrată pe un ,,trecut” în permanenţă surclasat de ,,prezent”, la care ar mai trebui adăugat timpul consumat pentru actualizare şi implementare, atunci ne apare ca evident faptul că nu ne putem sprijini în cunoaşterea ordinii sociale astfel constituite pe premizele deduse din teoria jocurilor.
Sunt situaţii când deciziile se iau nu în funcţie de logica obiectului care face obiectul analizei, ci în funcţie de logica situaţiei, aşa cum este jocul,,cerb sau iepure“.
| A° | |||
| cerb | iepure | ||
| *B | cerb | *3,3° | 1,0 |
| iepure | 0,1 | *2,2° | |
Aşa cum reiese din matricea de mai sus, soluţiile (echilibru Nash) sunt (cerb, cerb) şi (iepure, iepure). Un vânător care se duce cu alţi vânători, va câştiga dacă va vâna ceea ce va face majoritatea de 2/3 dintre participanţi la respectiva partidă de vânătoare şi va pierde, dacă se va situa pe partea minoritară, a celor 1/3. Jocul ilustrează apariţia spontană a unei ordini sociale, pe baza unei convenţii susţinută de majoritate.
De regulă, când suntem puşi într-o situaţie de decizie, ne centrăm pe obiectul care trebuie evaluat şi mai puţin pe modul în care ceilalţi se raportează la problemă. Să presupunem totuşi că jucătorul trebuie să se comporte,,altfel“. Pentru a reuşi, el va fi obligat să evalueze modul în care se va plasa fiecare jucător, să estimeze care va fi decizia acestuia şi să facă rapid calculul, în mod similar jocului de bridge. În termenii simţului comun, este vorba de a şti şi de a se plia după cum bate vântul. Practic, aceasta situaţie se produce când întâlnirile sunt programate din timp, când se cunoaşte agenda de lucru, se cunosc participanţii şi se deţin informaţiile legate de interesele participanţilor în situaţie, existând o transparenţă în acest sens. În plus, aşa cum arată North, ar trebui să avem informaţiile relevante, să nu să pună problema costurilor implicate legate de obţinerea informaţiilor relevante legate de opţiunile celorlalţi jucători, astfel ca între opinia jucătorilor şi comportamentele lor, luate individual, să existe concordanţă. Cu alte cuvinte, oamenii să nu considere costisitoare promovarea propriilor puncte de vedere, caz în care relaţia opinie - comportament devine inconsistentă, prin falsificarea unuia din termenii relaţiei în spaţiul public, ,,una spunem, alta fumăm”.
Prin urmare, elemente de ordin cultural vor influenţa în permanenţă deciziile, prin afectarea validităţii informaţiilor de care dispun decidenţii. Dacă respectiva cultură este orientată spre libertate, iar cetăţenii sunt dispuşi să plătească costul susţinerii propriilor opinii, atunci este posibil ca într-o situaţie de decizie părţile să dispună de informaţiile relevante şi să crească astfel şansele de aranjamente spontane, prin respectarea contractului dintre ele. Dacă însă orientarea culturală este în direcţia egalităţii şi costurile de exprimare a opiniei sunt mari, ne putem aştepta la un proces de falsificare a lor, fapt care micşorează cantitatea de informaţii valide aflată la dispoziţia decidentului, de unde nevoia de apelare la instanţe instituţionale-organizaţionale sau de stat pentru asigurarea contractului.
În ce context oamenii vor decide să vâneze iepuri (alegere mai puţin favorabilă) şi nu cerbi (alegere mai favorabilă)? În ce contexte orientarea majoritară reprezintă un semnal de care trebuie ţinut cont? Este posibil ca majoritatea să accepte o convenţie care nu este cea mai agreabilă cu putinţă, în locul unei alegeri mai favorabile, dar susţinută de mai puţini, dacă, spre exemplu, ar exista presiuni legate de protecţia unei specii de animale. În acest caz, elemente exterioare, deja date, cum ar fi orientarea ecologică a participanţilor, vor influenţa decizia şi implicit ordinea socială obţinută.Este posibil ca acest argument să capete o replică din partea susţinătorilor teoriei jocurilor anume că, în acest caz, nerespectarea unei norme să fie asociată de respectivii actanţi cu o pierdere de utilitate.Dar dacă orientarea ecologică este un fapt privat, nemărturisit de actori, cum ar putea funcţiona în acest caz cerinţa de tip CCA?
Spaţiul de aplicaţie de tip CCR şi CCA este redus şi dintr-un alt considerent , anume că el presupune un principiu, cel al localizării, fixarea jucătorilor în acelaşi spaţiu şi, implicit, o probabilitate crescută de întâlniri viitoare, fapt cunoscut de participanţii la vânătoare. Delocalizarea spaţiului produsă de instantaneitatea modernă reduce şansele ca întâlnirile să se producă prin aceeaşi reţea de participanţi şi , în acest caz, regula majorităţii nu va mai funcţiona. Cu alte cuvinte, jocul în cauză se aplică acolo unde actanţii sunt ancoraţi de spaţiu şi se găsesc sub controlul acestuia.
Jocul de mai jos este tot un joc static şi în care contează reprezentările (informaţiile) pe care actorii le deţin unii despre alţii, cu diferenţa că aici nu contează acţiunea,,majorităţii”. Soluţiile de echilibru sunt (uliu, porumbel) şi (porumbel, uliu).
| A° | |||
| uliu | porumbel | ||
| *B | uliu | - 4, - 4 | *3, 2° |
| porumbel | *2, 3° | 1, 1 | |
Aceste soluţii presupun existenţa unei,,memorii active“ în comunitate şi a unei dependenţe de această memorie. Actorul A va juca pe cartea ,,uliu“, dacă va şti că actorul B va juca cartea,,porumbel“, ori ca acesta să o facă, se presupune că este o persoană reticentă la confruntare, lucru pe care A îl ştie. Dacă actorul B ştie că A ştie cum se comportă el într-o situaţie de confruntare, este posibil ca să-şi modifice comportamentul, iar în acest caz se pune întrebarea dacă A ştie că B ştie ce ştie A ş.a.m.d. Pe scurt, jocul se joacă între actori care sunt dependenţi unul de altul şi în care contează informaţiile reciproce şi aspectele legate de demnitate. Cât de mare este gradul de dependenţă între actori, într-o lume în care relaţiile se fac şi se desfac cu mare repeziciune? Dacă discutăm aspectele legate de ,,demnitate“ şi ,,reputaţie“, recomandările generate de o etică a solidarităţii sunt direcţionate spre respectarea acestor valori, ca bază de interrelaţionare, adică pe comportamente orientate spre cooperare (strategie de tip câştig-câştig). Or, orientarea spre,,competiţie“ şi imaginea că aceasta este cheia reuşitei, face ca actorii să adopte din start o strategie de tip,,uliu“, fără a mai ţine cont de modul în care celălalt ar reacţiona. În plus, echilibrele,,Nash“ din acest joc presupun un construct,,solid“ al identităţii (fac referire la descrierea pe care o face Bauman identităţii ), implicit al personalităţii, un ,,dat“ care nu se negociază în nici o situaţie şi care este dependent de trecut, devenit şi el o formă de,,solid“. Ca şi îm jocul ,,cerb sau iepure’’ şi acest joc conferă o înţelegere validă a realităţii, dacă suntem pe o locaţie fixată şi în care spaţiul controlează comportamentul actorilor, prin intermediul noţiunii de ,,credibilitate’’. Nu este obligatoriu ca cele două cerinţe să fie simultan realizate. Un exemplu de acest fel este dat de analiza actanţilor din filmul ,,Duel pe autostradă’’, în care excesul de stimă de sine conduce la o strategie de tip ,,uliu-uliu’’, în condiţiile în care spaţiul nu este restrictiv.
Să luăm în discuţie şi problema timpului şi asocierea acestuia cu reuşita acţiunii. Ideea că succesul vine în timp nu este nouă, a susţinut-o Tocqueville când afirma că guvernele ar trebui să-i înveţe pe oameni că succesul vine la capătul unor lungi şi îndelungate eforturi, tema,,recompensei amânate“, definitorii pentru prima modernitate. Dacă am traduce această solicitare în termenii contractelor între doi parteneri, A şi B, ea ar apare sub forma unui joc dinamic, precum cel de jos:
1 2 3 4 5 6 7 8 9
|-------|-------|------|-------|------|-------|-------|-------|
A: 25 > 20 70 > 40 85 > 70 102 >100 110
B: 10 30 > 20 50 > 40 90 > 80 102 >101
Privind diagrama, reiese că cei doi parteneri pot ajunge, în urma unor contracte repetate, în care avantajele trec pe rând de la unul la altul, la valori (câştiguri) mari. Reuşita stă, în acest caz, în satisfacerea unei condiţii, anume că nici una din părţi nu va profita de avantajul informaţiilor pe care le deţine la un moment dat şi că va ceda acest avantaj în favoarea celuilalt partener.
În realitate, în orice contract, părţile nu dispun de aceleaşi informaţii. Expunerea diferenţiată la informaţii face ca o parte să fie în poziţia de a exploata situaţia sa în favoarea sa, aşa cum susţine North. Ce ar împiedica-o? Ştiinţa că s-ar mai putea întâlni cu respectivul partener şi că ar putea construi un joc de n runde, câştigător pentru ambele părţi, sau ameninţarea cu difuzarea în public, de către partea vătămată, a informaţiei legată de înşelare, care ar aduce prejudicii de imagine celui care a înşelat. În ambele situaţii, există o presupoziţie ascunsă, cea a spaţiului care condiţionează comportamentul actorilor.
În plus, există în jocul de mai sus o presupoziţie care este face obiectul unei dispute în teoria jocurilor, legată de modul de raportare a actorilor, la o raţionalitate instrumentală sau la una generală. Aşa cum este descris jocul, soluţia lui stă într-un principiu translocal. Este posibil ca acest lucru să se poată produce în familie, unde logica cooperării constă în cedări reciproce. Dar este ea operaţională în alte situaţii sociale, în care abandonul nu poate fi sancţionat nici moral, nici legal? Răspunsul este afirmativ, cu o condiţie, anume părăsirea noţiunii de raţionalitate instrumentală în favoarea unei raţionalităţi concepută mai mult ca o expresie a ceea ce este posibil:,,ea devine un scop cu propriul său drept“ (Hargreaves Heap-Varoufaxis).Întrebare: cat este valid, în condiţiile modernităţii de azi, un discurs asupra raţionalităţii generale? Putem accepta ideea unei critici sociale fundamentale şi a posibilităţii schimbării propoziţiilor fundamentale printr-o asemenea critică? A răspunde afirmativ înseamnă a accepta două cerinţe, că există o instanţă care ştie cum se fac lucrurile şi că la nivelul acelei instanţe se stie ,,ce este de făcut’’.Tocqueville, moştenitor de drept al lui Montesquieu a considerat că această instanţă este statul ( guvernarea) , de altfel ,, Vechiul Regim si Revoluţia’’ nu este altceva decât o descriere a acestei stări. Marx şi apoi Lenin au crezut că locul trebuie ocupat de partidul comunist. Cine îşi poate revendica astăzi acel loc şi competenţa pe care el o presupune şi o solicită ? Mai există azi marii integratori şi marii motivatori?
Jocul de mai sus ridică şi o altă problemă. Aşa cum este descris, el începe la momentul 1.În realitate, rare sunt situaţiile în care ne plasăm într-un virtual moment 1. De cele mai multe ori, decizia noastră se datorează plasării intr-o situaţie construită printr-o decizie anterioară. Nu întotdeauna decizia anterioară ne aparţine, aşa cum este cazul ,,dependenţei de traseu’’. Cum explicăm faptul că folosim curent alternativ şi nu curent continuu, că avem căi ferate înguste sau late, volan pe stânga sau pe dreapta? Că odată luată o decizie, ea a stat la baza unor construcţii instituţionale atât de impunătoare, încât costurile de rupere sunt foarte mari, cum este cazul revoluţiilor sociale, dar nu numai. În acest context, decizia individului este marcată de un context situaţional pe care nu el l-a construit. În acest punct, atât postmoderniştii cât şi teoreticienii teoriei jocurilor se întâlnesc. Pentru primii, ,,dependenţa de traseu’’ nu există, pentru că , susţin ei , şi aici îl cităm pe Bauman, prezentul nu mai este legătura dintre trecut şi viitor. Pentru ceilalţi, ,,dependenţa de traseu’’ nu poate fi luată în calcul, căci anulează principiul maximei libertăţi, care stă la baza teoriei jocurilor. Acceptarea sintagmei în cauză ar impune teoriei jocurilor o cerinţă pe care nu o poate satisface, anume că în anumite momente, decizia unei actor a avut loc în condiţiile unui spaţiu redus al libertăţii, iar în alte situaţii, că ea a avut loc în condiţiile unui spaţiu lărgit al libertăţii. Linearitatea si constanţa spaţiului libertăţii de-a lungul unei unităţi de timp reprezintă lucruri de ,,nenegociat’’ în cadrul teoriei jocurilor. Pentru sociologi, dar şi pentru istorici, acest fapt impune respectarea a două cerinţe metodologice, acceptarea variabilităţii spaţiului libertăţii, cel care a stat la baza unei decizii şi posibila existenţă a ,,dependenţei de traseu’’.
În mod paradoxal, deşi modernitatea târzie, cea de azi, este centrată pe principiul individualităţii şi al maximei libertăţi, teoria jocurilor, deşi este constituită pe aceleaşi principii, nu poate furniza propoziţii valide decât în cazuri bine delimitate. Iată-ne ajunşi la o problemă de metateorie, înţelegerea faptului că deşi premisele unei teorii sunt în consonanţă cu premisele faptului social, teoria în cauză are un grad redus de validitate în ceea ce priveşte înţelegerea modului de producere a ordinii sociale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu