Sociologia „Apusului de soare”- o viziune lockeană asupra momentului

Abstract
The present analysis argues that in Romanian sociology has been traditionally oriented toward studying and serving the powers that be and the state. After its neo-traditional (1918-1940) and totalitarian experiences (1940-1990), both dominated by national or political imperatives, Romanian sociology should rethink its mission and social vocation. It should pay much more attention to the social developments impelled by globalization and by the individualist imperatives of modern culture. Contemporary Romanian sociology ought to widen its intellectual and actional strategies. It should actively analyze and foster change, it should be critical, and should propose a new research language capable of talking in a free and creative manner about human suffering, the explosion of individual energies or the need for sustainable development.

La începutul analizei sale despre democraţie în America, Tocqueville afirmă că popoarele sunt tributare genezei lor. Dar ştiinţele, ca fapte sociale, nu ar putea, la rândul lor, să se înscrie în aceeaşi logică a genezei? Dacă răspunsul este afirmativ, atunci ar trebui să vedem care sunt raporturile dintre ştiinţele sociale şi contextele în care ele funcţionează, ştiind că aceste contexte sunt diferite de momentul în care respectivele ştiinţe au apărut. Mai precis, problema care se pune vizează modul în care sociologia îşi defineşte astăzi rostul şi cum îşi asumă acest rost, în acord cu vocaţia sa umanistă. Pentru a ne da seama, ne-am propus să răspundem la patru întrebări fundamentale.




I. Care sunt gramaticele esenţiale ale sociologiei în relaţia cu Puterea? Au aceste gramatici vreo legătură între ele?
Prima naştere a sociologiei: după primul război mondial. Ea s-a produs, fapt previzibil, în lumea oraşului şi, nu întâmplător, atât sociologia, cât şi oraşul, reprezintă surse ale modernităţii. Sociologii erau critici şi evaluativi şi, în bună tradiţie raţionalistă, structuralişti şi determinişti, dar plini de întrebări de genul, „unde vom ajunge cu societatea asta ca subiect istoric?”. Sunt scoase la analiză: burghezia română, naţiunea, economia, etnicul şi politicul, cultura. Zeletin, Madgearu, Pătrăşcanu aduc cu ei armele criticii, dau lecţii societăţii şi statului, dar toate, în absenţa omului. Zeletin, în spital, privind pe geam şi văzând trei muncitori, proaspăt veniţi de la ţară, constantându-le lipsa lor de aplicaţie şi întrebându-se: cum să faci modernizarea cu asemenea oameni? Câtă insatisfacţie, atâta pedagogie!


Alături de ei, constructiviştii, practicienii sociologiei militans, care descoperă lumea satului, uluiţi de ceea ce găsesc, motivaţi şi harnici, îl reactualizează pe Herder (cel care a susţinut că istoria se conjugă la plural), aducând în discuţie spiritul poporului, tradiţiile, religia – toate, devenite expresii ale unui romantism întârziat, neconsumat, arheologie socială, bucuria descoperirii. Dar, ca în orice arheologie, oamenii nu sunt acolo decât indirect, ei aduc lucrurile, cântecele, dansurile, ei sunt doar purtătorii identităţii, se înscriu în ea, ceva de genul „ei nu ştiu, dar o fac”. Militanţii produc o cunoaştere aplicată, utilă statului – şi întrucât este utilă statului, este utilă şi societăţii. Simptomatică, în acest sens, este atitudinea lui Anton Golopenţia, care întâlnindu-l pe Mircea Eliade – faptul se petrecea la Berlin în anii ’30 – îi destăinuie frământarea sa: supravieţuirea României.
Această sociologie este însă acuzată de naţionalism şi de pierdere în empirie, exprimând totodată „influenţe ale climatului politic asupra unei discipline care ar trebui să fie pur ştiinţifică”, în temeiul ideii că „ştiinţa nu are patrie”. Răspunsul dat de,,militanţi” a fost acela că teoria trebuie adormită, „de dragul sociologiei utile, de dragul cercetărilor care sunt avangarda reformelor”, în vederea lămuririi „situaţiei prezente a poporului lor [al sociologilor n. ns.] şi a lumii atât de confuze a vremii noastre”. Ba mai mult, se apreciază că „sociologia care se propune la Bucureşti de profesorul Gusti este cu mult înaintea celorlalte sociologii, pe calea înfăptuirii sociologiei potrivit cerinţelor vieţii de stat actuale”. Deşi am rezerve serioase asupra modului în care Bouglé, autorul criticii, defineşte ştiinţa, a ideii că divorţul dintre teorie şi cercetarea concretă a fost considerat ca necesar şi productiv, precum şi asupra credinţei că ştiinţa poate exista prin acest divorţ, mă pun serios pe gânduri şi opiniile contrare. Cum adică, teoria trebuia sacrificată „de dragul cercetărilor, care sunt avangarda reformelor”? Poate nu întâmplător, acelaşi mod de a privi lucrurile va marca spiritul în care se vor forma sociologii şi va justifica ruptura între sociologia academică şi sociologii practicieni, în anii care vor urma, ca soluţie vicleană pentru a putea salva de la naufragiu orice teorie şi orice realitate, separat, în bărci diferite, în scopul de a evita astfel un conflict sângeros, dar şi în efortul de a sluji statul. 


Cei ce remarcă absenţa omului în această dezbatere – Drăghicescu, Motru – ajung să ne vorbească despre român, într-o definiţie care, din start, presupune o invenţie, ei demonstrând în tomuri groase ceea ce au spus deja în premise, propoziţii grele şi axiomatice de genul „românii, fiind totdeauna dotaţi cu o inteligenţă superioară, dar ţinută în loc.....”, modele de esenţialism psihologic, generatoare de autoconfirmări, infailibile la critică, deci false, în mod previzibil incapabile în a produce vreun efect pragmatic, în afară de cel al producerii de justificări în situaţii de eşec.
În sfârşit, cei care încearcă să facă sinteza, primul nume care îmi vine în minte este Ralea, raţionalist si romantic, probează o stângăcie anticipabilă – acesta este spiritul „Fenomenului românesc”.
La polul opus sunt sociologii nemulţumiţi că, prin intermediul Adevărului, cunoaşterea nu le-a dat Puterea, aceea de a face schimbarea lumii (altă formă de romantism, teoreticianul şi practicianul, sinteza dorită între critică şi iubire, pe de o parte, şi acţiunea practică, pe de altă parte). Aceştia se vor duce direct la Putere şi i se vor pune la picioare, într-un moment de reecranizare a modelului Cantemir. Motivaţi, având ştiinţă de carte, riscând conştient, iubind statul, pentru că au trăit sub povara naşterii lui la 1918, supăraţi că nu au putut fi prezenţi la acel eveniment, dovedind vocaţie profesională, în sensul datoriei şi al autenticităţii, ei se vor lupta cu istoria pe care nu o vor învinge. Un pilduitor exemplu: Mircea Vulcănescu. 


2. A doua naştere a sociologiei: după 1965. Miron Constantinescu intrând maiestuos la cursuri, însoţit de un alai de profesori, lectori şi asistenţi, piramida puterii în ştiinţă. Noul Cantemir! În acelaşi registru, al interbelicului, imaginea romantică a omului de ştiinţă şi a omului politic: acelaşi Miron Constantinescu, demnitarul, ţine studenţilor de la Sociologie un curs ce se vrea întemeietor, de un formalism absolut, un raţionalism golit de critică şi de ideal, fără nicio emoţie. Istoria va consemna însă actul de reclădire şi nu va putea uita ambiţia ctitorului. Astfel instituită şi protejată, sociologia îşi reia misiunea întreruptă în anii ’40. Se alătură statului în efortul de modernizare socială, se ancorează în analiza proceselor sociale – urbanizare, industrializare, colectivizare – mai degrabă constatativă, adică pe teme date. Descoperă ruptura între idealul asumat şi realităţile concrete, dar ştie că depinde de Putere şi se cantonează în funcţionalism, ocupându-se în continuare de integrarea navetiştilor, a femeilor în schimbul trei, a imigranţilor în viaţa oraşului, cam în aceiaşi termeni şi în aceeaşi retorică a autocompătimirii, ca aceea a lui Zeletin, minus spiritul cinic al acestuia, gen de spirit căruia îi erau interzise manifestările în cetatea ideologiei optimiste. 


Acest funcţionalism pragmatic îi va permite să activeze, dar o va obliga să nu ia în seamă tot ce ţine de individualism. Şi nici nu avea cum, pentru că subiectivitatea nu era descoperită, ea nici nu intra în ecuaţia socială – şi atunci, cum era să fie observată de o sociologie care trebuia să privească în altă parte? Cât despre raţiune critică, nici vorbă. Marx nici nu era luat în seamă, era citat, fără a fi dezbătut, o formă subtilă de anihilare, stare pe care Zeletin o constatase deja cu douăzeci de ani înainte, când afirmase că socialismul românesc se asociază cu frazeologia lui Marx şi că „de spiritul lui Marx au fost socialiştii români totdeauna străini”. Gramatica socială solicita certitudini, realul era considerat raţional, iar discursul marxist ar fi pus în dificultate regulile gramaticale existente.
3. A treia naştere a sociologiei: după 1990. Surâzătoare, plină de speranţă, sociologia se duce direct spre Putere promiţându-i ştiinţa de care aceasta avea nevoie. Recunoscându-şi „nevoia de resurse”, sociologia se angajează tacit să nu tulbure apele, va evita să-i înveţe pe actanţii sferei publice să-şi definească scopurile în termenii binelui public, nu va analiza relaţia dintre scopuri şi valorile implicate, nu va face evaluarea politicilor publice în termenii idealului social sau al viitorului. Teoriei critice nu i-a rămas altă soluţie decât tăcerea. Sociologia nu a fost capabilă să-i motiveze pe oameni în a-şi produce idealul de care au nevoie. Şi nici nu a dovedit că ar avea conştiinţa istoricităţii. Cui i-ar putea servi o asemenea lecţie a noii sociologii? Ea ştie doar că în apropierea Puterii eşti util. Ea i-a scris cuvintele lui Sloterdick: „cine nu caută puterea, nu va avea nici ştiinţa şi nici armele ei, iar cine le respinge pe amândouă nu mai este, lăuntric, un cetăţean al acestei civilizaţii”.
În fapt, putea ea oare să spună ceva? Nici vorbă! Limbajul dominant al momentului era unul prescriptiv, care, nu numai că nu acorda loc discursului denotativ al ştiinţei, dar avea şi pretenţia de a-l substitui! În plus, lucrurile se mişcau atât de repede şi veneau cu o forţă atât de mare, încât nu puteai să te dumireşti bine, că şi dispăreau. „Noua desfermecare”, generată de deschiderea societăţii, a iscat o nouă religie, întocmai cum întrezărise Tocqueville în revoluţia franceză. A analiza însemna a critica, iar a critica, în climatul acelor ani, însemna să aduci ofensă noilor zei: Piaţa, Democraţia etc. Şi tocmai tu să o faci, funcţionalistul de ieri? Şi pe ce temei?


Privind retrospectiv, putem spune că, în fond, sociologia era în criză. Ea nu era pregătită să susţină un discurs alternativ, ea însăşi trebuia să se recupereze pe sine, atât în ceea ce priveşte cunoaşterea de tip „Ausbildung”, cât şi în cunoaşterea orientată spre formarea de competenţe. Universitatea a fost şi ea luată prin surprindere de schimbare. Ce adevăruri ar fi putut obţine tinerii aflaţi în amfiteatre şi pe care ei să nu le fi putut afla din altă parte?


Parafrazând o idee a lui Rorty, putem spune că în loc să meargă spre o construcţie a solidarităţii, sociologia s-a orientat spre o metafizică a perfecţionării. Faptul că ani la rând nu a fost interesată de ceea ce face sociologul absolvent exprimă asumarea acestei orientări. Ce am fi putut noi să-i spunem acestuia? Consemnăm astfel ruptura între sociologia cotidianului şi cea academică, abandonarea idealului „imaginaţiei sociologice”, iar acest lucru este tocmai dovada înstrăinării cunoaşterii ştiinţifice. Înstrăinarea este reală, toată lumea o simte, individul şi trecutul sunt considerate vinovate, în schema descrisă de Ulrich Beck, anume a soluţiilor biografice care se dau la probleme sistemice, tocmai pentru ca problema să nu fie analizată în termenii prezentului şi pentru a se evita ceea ce se vede cu claritatea, captivitatea sociologiei. În această captivitate, sociologia şi-a construit un întreg eşafodaj instituţional (o constelaţie de interese, ar spune Weber), generator de „dependenţă de traseu”; în consecinţă, reificarea este văzută ca firească şi coerentă. Această „dependenţă de traseu” face ca, deşi sociologia să fie prezentă în societate, ea, de fapt, să tacă.


Şi astfel se intră într-o dilemă: dacă rămâne prizoniera Puterii, devine părtaşa dominaţiei şi a noilor forme de alienare; dacă se retrage şi devine doar critică, ajunge ineficientă şi fără resurse (care îi vor fi fost retrase de o Putere supărată). Dar de ce costurile de exprimare asupra alternativelor sunt atât de mari, de vreme ce nimeni nu discută nimic în public? Pe acest temei, nu putem face proba drepturilor de proprietate asupra a ceea ce ştim, anume să punem întrebări fundamentale.Nu întâmplător, statutul ştiinţei se clatină la fiecare rumoare jurnalistică. Nimeni nu spune să încălcăm postulatul lui Weber, anume să proiectăm sociologiei obligaţia de a propune societăţii un ideal şi oamenilor reţete de cum trebuie să trăiască, dar asta nu înseamnă că sociologii, ca intelectuali, nu ar fi putut aduce în discuţie calitatea vieţii, a politicilor, a idealului social, pe scurt, să-şi fi manifestat intenţia de a provoca şi gestiona dezbaterea publică. Iar dacă expectativa era de înţeles acum cincisprezece ani, absenţa a unei sociologii publice ne apare ciudată.


Căci, poate, cerinţa weberiană nu mai este validă acum! Este posibil ca în lumea modernităţii târzii, ştiinţele să trebuiască să aibă şi o componentă morală şi să spună oamenilor poate nu cum să trăiască, ci mai degrabă ce să nu trăiască, dacă acceptăm că dreptul vieţii este unul fundamental. A trăi astăzi este o stare plină de riscuri! Iar povara ameninţării asupra sănătăţii şi vieţii în general este atât de mare, încât este generatoare de profunde anxietăţi! Nu ar fi putut oare sociologii să producă dezbateri despre consecinţele orientării spre consum a oamenilor şi impactul acestei orientări asupra mediului? Nu ar fi putut aduce în discuţie ideea durkheimiană că multiplicarea plăcerilor nu asigură fericirea? Există aici, în mod evident, un risc, dar nu aceasta este una dintre datoriile sociologului, să străpungă zidurile evidentului , „ale acelei mode ideologice predominante, a cărui largă răspândire este considerată dovada sensului său” ? De aceea întreb, de ce nu există nici o Plevnă unde un grup de sociologi să-şi fi înfipt steagul? 


Observăm cum constructivismul îşi reintră în drepturi, în aceeaşi schemă a empiricului, acum sub forma sondajelor de opinie, noua formă de închidere a ochilor spre om, pentru a-i ţine larg deschişi către Putere. Comanda este semnificativă: mai toate instituţiile se transformă în sisteme abstracte, ce stau pe încredere, şi numai sondajele le pot măsura temelia. Sub puterea numărului şi a experţilor, contingenţa pare a fi controlată. Sociologii reprezintă sinteza, ei sunt experţii care deţin secretul numărului, ideea simmeliană a deindividualizării, când societatea ajunge să-şi vadă membrii ca mijloace pentru scopuri şi acţiuni externe lor. Suntem în pozitivism şi în noua mitologie a numărului. Şi aşa se face că în loc de a fi sursă de idei a reînnoirii, sociologia devine parte integrantă a logicii sistemului social aflat in reconstrucţie. În plus, ca să-şi legitimeze poziţia, sociologia a declarat sfera subiectivităţii ca ţinând de psihologie, iar calitativul ca metodă neclară, ambiguă.
Dar cele mai mari resurse le oferă Puterea chiar în structurile ei şi iată-i pe sociologi devenind parte a noii tehnocraţii, arogându-şi drepturile de cunoaştere şi acţiune, producând astfel o instituţionalizare a sociologiei, rezolvând astfel problema resurselor. Banii există pentru că sunt resurse, proiectele se fac pentru că sunt bani, lucrurile merg, avem vreo problemă? În urma acestui mariaj cu Puterea, sociologia a uitat ce spunea Weber despre politică, că cine intră aici are de-a face cu forţele diavolului.


II. Putem vorbi de responsabilităţile sociologiei azi? În ce domenii?
1. Primul domeniu: suferinţa umană. De fapt, această problemă nu a prezentat niciodată interes pentru sociologie, căci ea încă nu ştie dacă problema umană este a ei. Degeaba au afirmat cei din Şcoala de la Frankfurt că îi aparţine, discursul lor nu a fost auzit, iar dacă ar fi fost, nu putea fi înţeles. În plus, neomarxiştii nu dau bine la intelectualul postmodern autohton, care are auzul foarte fin, din motive de oportunism, chiar dacă nu ştie bine notele şi citeşte cu greutate partiturile clasicilor. În fapt, tema suferinţei a fost rapid confiscată de televiziune şi transformată în rating, în efortul acesta nebunesc de a monopoliza spaţiul public cu probleme intime şi de a ne ocupa astfel emoţionalul şi lăuntricul, abătându-l de la orientarea spre lume, susţinând astfel proiectul general al deresponsabilizării politicului. Rar vom vedea vreun sociolog strigând după ajutor în cazul durerii vreunui necunoscut – şi asta pentru că, de regulă, aruncăm aceste cazuri peste gard, în curtea asistenţei sociale.Iar dacă problema nu există, ea nu merită a fi cercetată. 


A spune că sociologia trebuie să fie sensibilă la suferinţa umană înseamnă asumarea unui postulat, acela de a nu îngădui „viselor voastre despre o lume frumoasă să se îndepărteze de doleanţele oamenilor care suferă aici şi acum” şi că, de fapt, „nici o generaţie nu trebuie sacrificată de dragul generaţiilor viitoare, de dragul unui ideal de fericire care s-ar putea să nu fie realizat niciodată”, pe scurt „ mizeria umană este cea mai urgentă problemă”. 


2. Al doilea domeniu: schimbarea socială. Sociologia încă nu poate să o abordeze. Nu a putut să o anticipeze, nicidecum să o programeze şi să o dezvolte, căci întotdeauna a absentat când s-a produs îmbolnăvirea; ea a fost prezentă fie când se ieşea din spital, fie când se ieşea de la morgă. Sociologia intră în scenă după ziarişti, poliţişti, jandarmi, politicieni, buldozerişti şi electricieni. Umilitoare postură! Şi apoi, de ce să rişte, e treaba politicienilor să o facă, rolul ei nu este să le spună cum să o facă, ci doar să-i asiste, să-i încurajeze. Şi cum din sfera politicului sau a societăţii civile nu apare nici un adevăr din sfera raţionalităţii substanţiale, ea nu are ce să demonteze! Dar întrebarea rămâne, ar fi avut acest curaj? Să fie noroc că nu există nimic aici? Sociologia nu-şi bate capul că locul lăsat liber este ocupat de adevărurile raţionalităţii instrumentale, generate de procedurile integrării europene. Binefacerile acoperă dramele, aceasta este noua aritmetică! 


Oamenii descoperă astăzi că libertatea nu este o garanţie a fericirii. Că nu mai poţi fi sigur că vrei primi vreodată vreo recompensă. Gratitudinea simmeliană este pe deplin uitată. Identitatea este un proiect nerealizat, o tensiune, o sarcină. Totalitatea primordială, care trebuie recucerită sau totalitatea finală, la care ar trebui să ajungem, reprezintă o iluzie, dacă luăm de adevărat ce spun Deleuze şi Guattari. Nu mai există vreun adăpost în care să poposim. Fisura între nevoia de autorealizare şi lipsa de control asupra condiţiilor sociale pare să fie contradicţia acestei modernităţi, crede Bauman. Iar Puterea se derobează de responsabilitate în faţa acestei realităţi. Ea pare să fi abandonat definitiv problema siguranţei cetăţenilor săi, indiferent de ce fel de siguranţă vorbim.Cum trebuie să reacţioneze la acestea sociologia? 


III. De ce anume avem nevoie?
În esenţă, avem nevoie de un nouă abordare, care să cuprindă, la o extremitate, o sociologie feminină, iar la cealaltă extremitate, o sociologie pragmatică, unite printr-o sociologie ironică şi critică.


1. De ce feminină? Ca să descopere sensibilitatea! Ne întoarcem astfel la Adorno şi-l vom cita, cine suferă fără a se împietri, acela va înţelege. Nu poţi înţelege în ce constă mizeria umană, dacă nu eşti plasat în situaţia de a o suferi. Weber vorbea după război, despre ceea ce contează cu adevărat, anume, obiectivitatea instruită a privirii asupra realităţilor vieţii şi capacitatea lăuntrică de a le face faţă. Sociologia este şi lumea interioară a sociologilor. Este aceasta la nivelul suferinţei umane a românului? Pe temeiul suferinţei umane, sociologii au obligaţia de a elibera spaţiul public de formalism şi de intimul devenit vulgaritate şi de a-l ocupa cu ceea ce contează cu adevărat pentru om, o idee cu o vechime de 30 de ani, a unui sociolog uitat, Richard Sennett. Avem nevoie de a trăi utopia, dar nu una plasată într-un viitor imprevizibil, ci utopia unei vieţi cotidiene mai bune. Pentru a dobândi această sensibilitate, sociologia mai are o obligaţie, aceea de a rescrie conceptele fundamentale ale ştiinţei.


2. De ce ironică? Pentru că asta înseamnă să fie „puţin altfel”, adică pluralistă şi capabilă de a genera comunicarea în interiorul comunităţii sociologilor, capabilă de a avea dubii asupra propriilor exerciţii şi a propriului vocabular final, după expresia lui Rorty, şi de a se pune mereu „între paranteze”. O sociologie care nu-şi pune întrebări despre cum ar putea uni mai bine înţelegerea omului cu explicarea socialului, este o sociologie dacă nu moartă, cu siguranţă muribundă. 


3.De ce critică? Pentru că altfel ea este în pericol de a fi asociată crizei politicului. Ea trebuie să-şi producă propriile judecăţi, propriile adevăruri, să fie autonomă, să spargă evidenţele prezentului pentru a nu dispărea odată cu ele. Sociologia nu poate să propună oamenilor nici o formă de iluminare, nimic despre cum ar putea ei să-şi mărească spaţiul libertăţii, atâta timp cât va fi dependentă de Putere. Doar emancipându-se de Putere va putea identifica cauzele majore ale mizeriei umane şi ce ar trebui să se facă pentru a se putea ieşi din această stare, pe scurt, cum se transformă destinul omului în soarta sa.


4. De ce pragmatică ? Pentru că aici, la nivelul organizaţiei, se produce noul. „Sociologică este mişcarea prin care actorii constituie şi totodată instituie diferenţe, frontiere între ceea ce este social şi ceea ce nu este, ceea ce este imaginar şi ceea ce este real: trasarea acestor frontiere este o miză şi niciun consens, cu excepţia cazului unei dominaţii totale nu este realizabil”. Cu alte cuvinte, sociologiei îi apare un nou câmp de manifestare, iar schimbarea devine astfel controlabilă prin inventarea ei. Pragmatismul se asociază, în felul acesta, cu creativitatea şi cu nevoia unui nou limbaj.
Pe cale de consecinţă, pragmatismul îi poate asigura sociologiei şi o alta sursă de legitimare decât cea legată de Putere, anume piaţa. Pragmatismul o poate elibera astfel de dependenţa de resurse guvernamentale şi o poate pune în situaţia de a critica fără teama de represalii. Sociologia îşi va pune în valoare ştiinţa de a şti cum se fac lucrurile, o nouă direcţie, „omul cu idei”, o realitate în plus, autoangajarea. Pragmatismul o va obliga să abordeze competenţe noi, în tentativa ei de a fi utilă antreprenorilor din diferite sfere, ale economicului, ale lumii financiare, ale comunicării. Ea poate ocupa spaţiul de conflict, tensiune şi negociere dintre lumea vieţii şi lumea sistemului, în înţelesul pe care Habermas îl acordă acestor concepte. 


În plus, orientarea pragmatică a sociologiei româneşti este legată şi de viitor. Neuitând nici un moment sarcina prezentului, cum să ajute la facerea unei lumi mai puţin suferindă, mai puţin nesigură şi mai justă pentru români, sociologia ar trebui să intre în câmpul de producţie simbolică şi să ajute la întărirea identităţii noastre culturale, în vacarmul multicultural ce se prefigurează.

IV. Ce-i lipseşte sociologiei româneşti?
Pentru a fiinţa, sociologia românească are nevoie de spiritul „militanţilor” care, în cel mai pur stil „Montesquieu”, au pus interesele cetăţii înaintea celor proprii şi care au gândit realitatea românească în termeni de dezvoltare durabilă – o realitate care ne este dată de „urmaşii urmaşilor noştri” spre administrare. Iar noi trebuie să o lăsăm într-o stare în care spaţiul libertăţii lor de decizie să fie cât mai mare cu putinţă, în condiţiile în care Istoria se scrie de către noi, subiecţii ei – actuali şi viitori. Sociologia românească are nevoie de încredere pentru o nouă orientare.