PRIVATIZAREA ÎN VITEZĂ.Inițiativa revistei „Inovație Socială”, editată de Institutul de Cercetare a Calității Vieții, de a se constitui drept platformă pentru dezbateri sociologice este salutară din două motive: în primul rând, pentru că adună specialiștii din domeniu în încercarea de a declanșa un dialog pe teme cu un grad mare de generalitate și problematizare, iar în al doilea rând, pentru că ne obligă să ne evaluăm și să ne reevaluăm capitalul de cunoaștere de care dispunem. Îi mulțumesc profesorului Cătălin Zamfir pentru oportunitatea creată, aceea de a-mi expune punctul meu de vedere cu privire la una din afirmațiile domniei sale, cea legată de viteza prea rapidă cu care s-a făcut privatizarea în România, afirmație susținută în cadrul eseului „Ieșirea din tranziție. Spre o nouă teorie a tranziției românești II”, care poate fi citit aici
Sociologia și toate științele socio-economice din perioada comunistă nu au nicio legătură cu marxismul și spiritul său critic, ele au fost funcționaliste, adică conservatoare. Dacă Revoluția franceză de la 1789 a fost făcută, după spusele lui Tocqueville, de scriitori și filosofi, nu același lucru se poate spune despre Revoluția română care ne-a găsit pe toți cu „capul gol”, adică în afara oricăror idei despre ce ar trebui făcut, idei deduse din vreun ideal expus, dezbătut și asumat. Cunoașterea critică nu a existat în vechiul regim. În totalitarism, adevărul are o relație tensionată cu libertatea. O analiză a producției științifice din domeniu în vechiul regim ar indica drept caracteristică fundamentală orientarea spre reducerea disfuncțiilor din societate și eventual a celor legate de guvernare, în acest ultim caz afirmațiile fiind făcute cu multă precauție. Consemnăm deci existența unei cunoașteri constructive, aplicate. Acest tip de cunoaștere a fost legat de putere și de problemele referitoare la guvernare, și de-aici impasul trăit de toate științele sociale după 1989.
Cât privește faptul social, reiau o afirmație a aceluiași Tocqueville: „în statele democratice, corupția dăunează mai mult vistieriei publice, decât moralității poporului. În aristocrație, se petrece contrariul”. Adecvând citatul la momentul istoric dat, afirmăm că am ieșit din comunism corupți ca fire și, ca atare, nu a fost dificil în epoca postcomunistă de a fi corupți în raport cu tot ce înseamnă bunul public.
CORUPȚIA ÎN CUNOAȘTERE. Acestei matrici generatoare de corupție nu-i putea scăpa cunoașterea din domeniul științelor sociale. Comunismul a produs ruptura dintre subiect și adevăr, iar această ruptură a planat asupra acestei cunoașteri și după 1990. Să ne aducem aminte de suspiciunile legate de sondajele de opinie electorale. Am în memorie disputele pe care le-am avut cu colegii mei când am evaluat proiecte CNCSIS în care mari specialiști în valori și alte „chestii” axiologice pan-europene încercau să mă convingă că a plăti 30 de euro pentru aplicarea unui chestionar la Roma este un lucru firesc și că prețul de 3.000 de euro pentru un focus-grup este aproape o cifră modică, ambele exemple fiind parcă decupate din teoria tocquevilliană a corupției în democrație. Vorba lui Žižek, parafrazând o vorbă a lui Marx: „ei știu și totuși o fac”. Nu pot să nu constat că sociologul român postcomunist de azi este la ani-lumină față de cel din perioada interbelică aparținând școlii sociologice a lui Dimitrie Gusti. Acumularea primitivă a capitalului a lăsat urme și asupra lui.
Una din sursele corupției din comunism a ținut de însuși mecanismul reproducerii economice. Economia socialismului multilateral dezvoltat funcționa ca o mașină care executa un plan. Fiecare piesă din mașină avea o funcție de monopol în raport cu toate celelalte piese. Cel care realiza planul și distribuia resursele avea la rândul lui un statut de monopol. Situațiile de monopol sunt generatoare de șantaj. Șantajul avea de cele mai multe ori rațiuni private. Interesul privat precumpănea în raport cu interesul public și asta arată că în comunismul românesc privatizarea exista, ea neavând o formă juridică recunoscută. Știm că șantajul afectează moralitatea. Cu alte cuvinte, dincolo de toate, vechiul regim funcționa printr-un mecanism care producea pagube capitalului moral al societății, cu asta am pășit în 1990.
ACUMULAREA CAPITALULUI. Istoria de după 1990 a fost aceea, cum am spus mai sus, a acumulării primitive a capitalului. Pentru atingerea acestui obiectiv, antreprenorii sau cei care aveau spirit antreprenorial au intrat în politică pentru a deveni beneficiarii privatizării. Privatizarea a fost o afacere în doi, în care statul s-a făcut că nu vede că cel care dorea să pună mâna pe o fabrică nu dispunea de capitalul financiar necesar și a inventat, printre altele, sistemul „suveică”. Toate jocurile piramidale au servit aceluiași scop, adunarea banilor răspândiți în societate în mâini puține.
Singurul aspect pozitiv în întârzierea privatizării a fost cel legat de formarea burgheziei autohtone și a capitalului autohton, un lucru care nu este deloc minor. Problema a fost că reproducerea a solicitat fonduri pe care noii capitaliști nu le aveau. Burghezia română nu a avut în 1990 și nici după aceea forța să susțină procesul de privatizare. Ingineriile financiare cu miros de „penal” au fost constitutive procesului de acumulare primitivă a capitalului. Cu alte cuvinte, prelungirea procesului de privatizare ar fi condus la dăinuirea în timp a corupției, atât la nivel de societate, cât și la nivel de stat și nicidecum la micșorarea ei. În plus, vedem că astăzi reproducerea este amenințată tocmai de deficitul de valori morale și de politicile aplicative construite pe aceste valori.
ORGANIZAREA BIROCRATICĂ. Pentru a vedea capacitatea fostului stat comunist de a face față cerințelor impuse de schimbările de după 1990, ar trebui să-i evaluăm spiritul, și pentru aceasta vom purcede la o succintă și superficială comparație cu tipul ideal de birocrație descris de Max Weber.
Prima caracteristică pe care Max Weber o are în vedere în descrierea organizării birocratice este cea a autonomiei ariilor jurisdicționale. Istoria recentă a statului comunist nu are nicio legătură cu acest fapt. Ingerința partidului comunist în activitatea statului a ținut de regulile guvernării. Această ingerință se traducea prin așezarea mașinăriei birocratice pe un anume făgaș definit de principiile filosofico-valorice ale guvernării, adică viza și implementarea concretă la nivelul locului de muncă. Am fost participanții și martorii unor fenomene de „sacralizare” și „refermecare” prin ideologie nu doar în planul semnificantului, ci și al semnificatului.
După 1990, am asistat la un amplu și previzibil fenomen de desacralizare care a afectat funcțiile specifice statului, printre care și funcția coercitivă care fuseseră, în vechiul regim, strâns legate de modul de realizare a guvernării. Era firesc ca statul să nu mai poată să funcționeze după 1990 în aceiași parametri, așa cum o făcuse înainte de 1989.
A doua caracteristică weberiană adusă în discuție este cea a separării dintre viața publică și viața privată. Dacă analizezi istoria statului român, vei găsi că nu există nicio legătură între modul lui de funcționare și acest principiu. Să ne amintim de modelul statului fanariot descris de Nicolae Filimon în „Ciocoii vechi și noi” sau de structura relațiilor de rudenie și de familie în statul român între cele două războaie. Acest fundament cultural se continuă și în statul comunist care, în epoca „Ceaușescu”, a reprezentat un amestec de putere feudală, a suveranității, și de putere disciplinară, îmbinarea deci a raționalității birocratice cu relațiile de tip comunitar, celebrele „pile”, cunoștințe și rubedenii. Fenomenul nu a dispărut după 1990. Această continuitate apasă astăzi cu mare putere, fiind una din sursele prin care corupția pătrunde în stat, pentru că afectează ideea egalității de șanse în competiția pentru resurse, idee enunțată de Hayek ca fiind definitorie în capitalism.
Al treilea criteriu weberian pe care-l aducem în discuție este cel al vocației profesionale. Știm că noțiunea de vocație profesională reprezintă invenția lui Luther cu privire la salvarea mesianică ce nu mai este amânată la capătul timpului, ci este plasată în interiorul timpului, o interpretare inovativă a „Epistolei către Romani” a lui Pavel. Acestă invenție face ca munca să țină de ideea mântuirii, apropiind ființarea de ființă.
Statul roman nu a apărut în context protestant, ci în context ortodox, unde ideea dominantă nu este „eu sunt calea, adevărul și viața”, deci a constituirii persoanei ca expresie a relației subiectului cu adevărul, ci isihasmul, adică împăcarea, liniștirea. În acest spirit, al absenței derivației vocației profesionale din ideea salvării, ocuparea unui post public nu a presupus respectarea principiului vocației profesionale. Practica selecției și a recrutării înaltului funcționar în statul comunist se punea în parametrii „conștiinței politice” și nu în aceia ai „conștiinței profesionale”, adică a capacității de a răspunde unei comenzi venite din exteriorul muncii și nu a unei obligații rezultate din relația cu obiectul muncii. Sensul noțiunii de vocațional este cel de „excepțional”, de „unic”, dovadă că învățământul vocațional este cel legat de punerea în lumină a abilităților specifice, singulare, ale elevului. Suntem martorii unei anume ironii a lucrurilor: este ca și cum am spune că atitudinea față de muncă, drept expresie a salvării personale, este un fapt excepțional în spațiul românesc.
Faptul că economia funcționa grație șantajului, iar șantajul însemna de cele mai multe ori promovarea intereselor private în detrimenul interesului public (încălcându-se astfel principiul virtuții susținut de Montesquieu ca fiind fundamental în guvernările de tip democratic – a pune interesele publice înaintea intereselor private) silește guvernarea să introducă elemente de control în interiorul sistemului, încărcându-i costurile, anulând în acest fel un alt principiu weberian, anume organizarea „monocratică” a ierarhiei dintre birouri. Secretul pune între paranteze transparența, diluând totodată responsabilitatea și generând mentalitatea de sistem autocefal, în afara controlului public. Tocqueville afirmă că „o putere electivă care nu este subordonată unei puteri judiciare va scăpa, mai curând sau mai târziu, oricărui control sau va fi distrusă”. Democrația presupune controlul puterii elective prin intermediul justiției, totalitarismul scoate puterea electivă, așa minoră cât este ea, de sub controlul justiției, astfel că un om ascultă întotdeauna de un alt om, nu de justiție sau lege. Expresia ideologică despre stat ca „stat al democrației muncitorești” nu are nici cea mai mică legătură cu realitatea, adică cu posibilitatea controlului public asupra statului.
ATRIBUȚIILE STATULUI POST-1990. Aceste lucruri au făcut din statul român un stat expus în totalitate corupției, el fiind pregătit pentru așa ceva. Care ar fi atributele statului care s-ar fi putut prelua după 1990?
Unul din învățămintele produse de „dilema prizonierului” este aceea că înfăptuirea bunului public este amenințată în situația în care moralitatea actorilor este scăzută. Plecând de la această constatare, am putea spune că situația s-ar salva dacă imoralitatea actorilor implicați ar fi sancționată de stat, similar ideii durkheimiene conform căreia „coerciția formează conștiința”. În termeni hobbesieni, am spune că dacă unul dintre actori nu respectă contractul social, atunci statul, pe baza prerogativelor deduse din contractul postconstituțional, ar trebui să-l sancționeze pe cel ce încalcă contractul constituțional. Or, dacă statul este la rândul său corupt, el nu va putea sancționa imoralitatea actorilor.
Dacă statul este simultan parte în contractul constituțional și garant al lui, el nu va putea să se autosancționeze. Statul român a fost multă vreme, după 1990, în poziția de actor social, deținând proprietăți, fiind în același timp și cel care ar fi trebuit să sancționeze încălcările contractului constituțional. Uzina „Autocamioane” Brașov, atunci când era în proprietatea statului, nu-și plătea contribuțiile sociale, în timp ce angajații ei beneficiau de ele. Cu timpul, aceste datorii s-au acumulat, făcând privatizarea foarte dificilă. Simultan, bugetul statului era afectat de neplata contribuțiilor sociale. Să ne aducem aminte de „Comtim”, care era firmă de stat, căpușată de o grămadă de firme mici, private, iar „Comtimul”, pentru a supraviețui, era nevoit să facă împrumuturi la „Banca Agricolă”. Găurile produse „Băncii Agricole” erau atât de mari, încât falimentul se vedea la orizont. Iar cum banca era a treia ca importanță, un asemenea faliment ar fi șubrezit întregul sistem financiar. De aceea, s-a ajuns la situația lichidării găurii negre care era „Comtimul” și la privatizarea băncii în cauză.
Cunosc cazul unei uzine de mașini-unelte care s-a privatizat cu mare greutate din cauza datoriilor la stat. Patronul a reușit să plătească datoriile fostei întreprinderi de stat, dar cu prețul producerii unei balanțe dezechilibrate din punct de vedere financiar. Firma are piață, are personal instruit și acum se confruntă cu faptul că nu se poate finanța. Din cauza balanței pe „roșu”, băncile îi dau împrumuturi cu dobândă foarte mare, practic ducând-o în faliment. Omul pe bună dreptate se întreabă: am luat o firmă în faliment, cu datorii foarte mari, am piață, am dat de lucru la patru sute de angajați atâția ani și sunt acum obligat să cer intrarea în insolvență?
Întârzierea în privatizare a făcut să crească datoriile firmelor către stat și posibilitatea falimentării lor.
IEȘIREA DIN „CAPTIVITATE”. Salvarea statului a stat și stă în ieșirea din situația de a fi captiv sistemelor de interese private și de a putea sancționa orice încălcare a contractului constituțional înfăptuită de vreunul dintre actorii sociali. De aceea, credem, în opoziție cu cele susținute de profesorul Cătălin Zamfir, că întârzierea în privatizare a întărit corupția la nivelul statului și la nivel societal, nu le-a micșorat.
Ca fost practician în sfera afacerilor, pot afirma că performanța unei firme stă pe doi piloni: unul este spiritul antreprenorial, iar celălalt este solidaritatea socială. Corupția distruge și solidaritatea socială, și resorturile de care dispune managementul, anume onestitatea și, prin consecințe, credibilitatea. Aflat odată într-un exercițiu de diagnoză organizațională, am găsit drept cauză a slabei performanțe a unora dintre angajați faptul că în primii ani de funcționare a firmei ei furaseră împreună cu patronul-manager. Sfatul meu a fost să scape de acești angajați, pentru că ei erau martorii lipsei de onestitate a managerului, concomitent cu o schimbare radicală a acestuia la nivelul filosofiei de viață! Cât se poate schimba un om și în ce context? Și apoi, dacă ducem lucrurile la nivel de țară, ce soluții ar fi? Importăm un alt popor sau schimbăm managementul de țară?
Corelând acest aspect cu lipsa de cunoaștere în ale managementului și marketingului și cu modificările radicale care s-au produs în lume, avem o imagine cât de cât cuprinzătoare a ceea ce s-a petrecut cu industria românească. În loc să avem o burghezie națională, am ajuns să avem o burghezie compradoră. Iar o burghezie compradoră, lipsită de fundament protestant, nu a fost capabilă nici de austeritate și nici de realizarea de sacrificii în raport cu bunăstarea proprie pentru a produce bunuri publice în care interesele celor de jos să se regăsească și își va eroda astfel constant și fără să fie conștientă fundamentele dominației sale.
Acest lucru are o legătură cu integrarea noastră în structurile europene și cu condițiile puse în procesele de integrare și ar trebui ca aceste lucruri să fie spuse de cei care au participat la acest proces, oameni politici, dar nu oameni de stat, membri ai acestei burghezii compradore recent formate. Lipsa de credibilitate s-a răspândit astfel la nivelul politicului și, prin intermediul lui, la nivel societal.
Când ai un management corupt și angajați corupți te poți gândi la afirmația lui Montesquieu: dacă o țară este coruptă și are și o guvernare coruptă ea este coaptă pentru a fi ocupată sau să dispară. S-a îndepărtat România de această situație limită după 1990?
articol apărut în publicația Economistul nr. 19-20, 1 iunie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu