Există la Foucault o afirmaţie care m-a pus pe gânduri:,,în timp ce rolul ştiinţei este de ne face să cunoaştem ceea ce nu se vede, rolul filosofiei este de a ne face să vedem tocmai ceea ce vedem”. Ce facem cu evenimentul care schimbă radical mersul lucrurilor? În spiritul lui Foucault, îndrăznesc să afirm că nu este sociolog acela care nu are simţ filosofic, care nu este capabil să semnifice ceea ce vede, mai ales atunci când se ocupă cu fapte unice, aşa cum se întâmplă în cercetările de diagnoză organizaţională ce solicită din plin observaţia sau când foloseşte interacţionismul simbolic în studii calitative.
Vine la mine un prieten care îmi spune că regia locativă nu-i dă adeverinţă că este chiriaş. Povestea este mai complicată. Omul locuieşte într-o casă din centrul istoric, are o cameră de vreo 16 mp, fără baie şi dispune de o bucătărie care are şi rol de hol de intrare şi de o magazie în curte, în total aproape 8 mp. Casa este în litigiu. Moştenitorul ar fi avut dreptul la o treime din suprafaţa în care stă omul, dar renunţă în favoarea statului român. La proces judecătoarea dă o sentinţă prin care îi impune celui în cauză să plăteasca pe cei 8 mp 4000 de euro, cu banii jos, ca şi cum el ar fi venit de pe stradă şi ar fi cerut locuinţă. Mai exact, pe cei 16 mp, adică pe două treimi din locuinţă are de plătit 9000 de lei în nu ştiu câţi ani, iar pe o treime, 18000 de lei. Nu-ţi trebuie studii speciale de matematică să descoperi că o treime de locuinţă ajunge să coste dublu decât două treimi. Este logic? Este moral? De aceea omul vrea adeverinţă de la regia locativă pe treimea în cauză prin care să arate în instanţă că el locuieşte acolo de 35 de ani în acel spaţiu şi că va plăti valoarea celor 8 mp în raport cu ceea ce prevede legea în cazul chiriaşilor şi nu ca şi cum ar cere locuinţă de la stat. Stratagema este bine gândită: se ştie că omul este sărac şi că nu are aceşti bani şi că va trebui, în cele din urmă, să părăsească locuinţa. Simplu şi clar! Aşa au ajuns sub cerul liber oameni care aveau un acoperiş deasupra capului, graţie mecanismului descris de Deleuze şi Guattari: ,, nu legea este cea care se enunţă în virtutea exigenţelor prefăcutei ei transcendenţe, dimpotrivă aproape enunţul, enunţul face legea, în numele unei puteri imanente a celui care enunţă”. Iar omul necăjit nu se poate apăra, căci vorba aceloraşi gânditori: ,, dacă legea rămâne de nepătruns nu este pentru că ea ar fi retrasă în transcendenţa ei, ci pur şi simplu pentru că este lipsită de orice interioritate: se află întotdeauna în biroul de alături sau în spatele porţii, la infinit”.
Şi cum stăteam de vorbă, îi sună telefonul, o angajată de la regia respectivă îl invită să se prezinte imediat pentru a-i da hârtia pe care o aştepta de mai bine de 70 de zile. Mi-am zis că asta este o ocazie rară de a vedea cum arată instituţia în cauză aşa că l-am întrebat dacă pot să-l însoţesc. Suntem în 17 decembrie 2015. Se apropie Crăciunul, după care totul moare. Ajungem la faţa locului. Biroul închis. Coborâm la parter, în holul central. Aşteptăm cam 15 minute. La un moment dat apare funcţionara care a dat telefonul. Ne spune scurt: ,,Veniţi după mine”. Ne bagă într-o încăpere. Acolo sunt trei ,,oameni ai muncii” cu nasul în dosare. Îi dă unuia un act. Iese din birou, noi după dânsa, trecem din nou prin holul central şi ne spune să o urmăm pe scări, ne introduce în birou şi-l întreabă pe om, când are nevoie de hârtia în cauză. Omul spune: ,,Săptămâna viitoare”. Ridică tonul: ,,Cum aşa? Când aveţi procesul la Curtea de Apel? ”. Instituţia este parte din proces, dar funcţionara se face că nu ştie. ,,Păi pe 8 ianuarie e procesul şi trebuie să o introduc la dosar cu câteva zile înainte”. Ridică iar tonul şi-i comunică că hârtia trebuie să meargă pe la nu ştiu câte compartimente care trebuie să o verifice şi apoi să o semneze şi nu poate şti când i se va da.
Coborâm scările şi prietenul mă întreabă ce a fost asta, doar am auzit şi eu când i s-a spus să se prezinte imediat ca să ia hârtia că este chiriaş. De ce a fost chemat?
Termini facultatea, citeşti despre birocraţie la Max Weber, la von Mises, la Merton sau Crozier, unde înveţi principiile, dar nu afli despre modul real în care funcţionează lucrurile, iar la şcoală nimeni nu-ţi spune că atunci când ai o relaţie cu o instituţie publică este recomandabil să nu mergi acolo neînsoţit, mai ales când acea relaţie este tensionată căci nu ştii ce ţi se pune la cale. Că noţiunea de weberiană ce caracterizează birocraţia, anume cea de vocaţie profesională, este de esenţă protestantă şi reprezintă consecinţa unei interpretări făcută de Luther pe ,,Epistola către Romani” prin care să justifice cum să se realizeze salvarea în timpul vieţii. Şi că noi românii suntem în proporţie de nouăzeci la sută ortodocşi şi că nu aveam treabă cu salvarea decât după moarte şi nu în timpul vieţii, care viaţă trebuie trăită, o spune personajul lui Caragiale, potrivit regulii lui ,,a fi băgat în răcori”. Căci asta i-am şi spus prietenului meu: că dacă mergea neînsoţit, funcţionara ar fi ţipat la el, ar fi chemat gardianul, iar cele trei colege ar fi dat probabil declaraţii că a fost ofensată, iar ceilalţi din birouri ar fi confirmat că au auzit ţipete. Altă explicaţie logică nu am găsit. Iar la proces juristul instituţiei ar fi pus pe masa Justiţiei o hârtie în acest sens, care ar confirma că un asemenea om nu poate fi considerat chiriaş şi că ar fi mai bine de ar fi dat afară din locuința. Întocmai cum le spune Deleuze: ,, există o forţă a falsului şi pentru că nu e bine să judeci justiţia în termeni de fals sau adevărat. Tocmai de aceea a doua impresie este mult mai importantă: acolo unde credeam că există justiţie, nu există, de fapt, decât dorinţa şi numai dorinţa. Justiţia este dorinţă, nu lege” iar ,, represiunea nu aparţine justiţiei fără a fi ea însăşi dorinţă, atât din partea celui care reprimă, cât şi din partea reprimatului. Iar autorităţile judiciare nu sunt cele care cercetează delictele, ci acelea care sunt atrase, care sunt puse în mişcare de delict. Cotrobăie, scotocesc, prospectează: sunt oarbe şi nu admit nici o probă, dar ţin seama în mod cu totul deosebit de incidentele de culoar, de şuşotelile din sală, de confidenţele din atelier, de zgomotele din spatele uşii, de şoaptele din culise, pe scurt, de toate microevenimentele care exprimă dorinţa şi hazardurile ei”.
România reală pe deplin deleuziană, cu ameninţarea suferinţei la tot pasul.
[articol apărut pe platforma ,, România Socială”a Institutului de Cercetare a Calității Vieții -Academia Română, aprilie 2016]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu