,,Frontiera este locul libertăţii” susţin Deleuze şi Guattari! Dacă iei o carte de istoria urbanismului imposibil să nu-ţi sară în ochi ideea! Guvernarea Braşovului medieval permitea existenţa tranzacţiilor ilicite după zidurile oraşului, iar în acelaşi moment istoric, în Bucureşti, cei care doreau să facă afaceri ilegale se mutau dincolo de barierele de la intrarea în oraş! Acolo, la marginea oraşului, şansele de a scăpa controlului cresc, acolo oportunităţile se înmulţesc, acolo e mai multă libertate.
Construite în proximitatea cartierelor cu locuinţe colective, noile suburbii ale epocii postrevoluţionare reproduc acest arhetip. O perioadă bună de timp după 1990, noţiunea de perimetru al oraşului, nu a mai funcţionat. În fapt, instaurarea unui nou mecanism de funcţionare a societăţii, bazat pe proprietatea privată şi apariţia unui amplu fenomen social, al retrocedările de proprietăţi, au aruncat în aer principiile urbanismului. Cauza? Asocierea urbanismului cu organizarea socială de tip comunism. Desacralizarea care s-a produs după 1990 a afectat sfere întregi ale vieţii sociale: conducerea şi atributele sale de prognoză şi planificare, disciplina în muncă, funcţiile sociale de control. Simultan s-a produs şi un fenomen de dezinhibare ce a cuprins atât sfera vieţii publice, cât sfera vieţii private ( familia), ajungând chiar la nivelul sferei intime, aceasta din urmă pătrunzând şi ocupând, prin intermediul mass-media, spaţiul public.
Pe acest fundal al dezinhibării, o bună perioadă de timp, dreptul de a face orice pe pământul tău nu s-a agregat cu principiile de politici publice din spaţiul urban. Mecanismul de producere a proprietăţii private a fost iniţial şi inevitabil unul bazat pe dreptul de moştenire. Simultan, odată cu deschiderea graniţelor, a apărut un al doilea mecanism de producere a proprietăţii private, cel de tip lockean, bazat pe muncă. Cei plecaţi în occident au venit cu bani, şi-au înălţat vile şi au cumpărat automobile, semne ale emancipării. Toate cunoştinţele mele asta au făcut în primul rând, nici una nu a investit în vreo afacere, nu şi-a deschis propria firmă. Nu stă în intenţia noastră să găsim explicaţii în afara unei cercetări, bănuim că este vorba de siguranţă ( o casă este expresia acestei nevoi fundamentale), dar şi a nevoii de recunoaştere socială, a mândriei personale. Aşa se face că omul şi-a cumpărat teren şi a purces la construirea unei locuinţe. Nu s-a uitat în stânga, nu s-a uitat în dreapta, a făcut ce a crezut el că este mai bine. În fapt, el a continuat să creadă în stabilitate şi în durabil, în calitatea ,,locului”, atribute ale modernităţii. Suburbiile sunt, prin aceste caracteristici, o continuare a modernităţii solide, adică expresii ale unui adăpost primordial.
Momentul ,,1989” a însemnat şi o reglare cu teoria. Noţiunea de bun public produs şi gestionat de stat a fost aruncată la coşul de gunoi. Postate ca adevăruri absolute, care înlocuiau alte ,,adevăruri absolute” ( sic!), noile luări de poziţie au susţinut că binele public apare inevitabil, din binele individual, fără să ne batem prea mult capul. Şi că nu avem nevoie de nici un fel de stat sau de vreo instanţă care să impună reglementări care ar transcende iniţiativa indivuduală. Cu alte cuvinte, dacă toţi o să ne facem case minunate, o să avem cartiere minunate. Cum în Vechiul Regim oamenii nu vedeau unde este interesul lor propriu în cadrul binelui colectiv, faptul că acum nu se vorbea decât de interes propriu nu a surprins pe nimeni. Dorinţa şi-a găsit astfel imediat principii de justificare. Avem deci dovada că adevărul nu reprezintă o sinteză unificatoare, el a exprimat şi exprimă un raport de forţă, în balanţa dintre o minoritate şi o majoritate.
În fapt, abia acum s-a văzut că modul de realizare a binelui public în comunism, prin mijloacele coercitive ale statului, a dat naştere la comportamente şi logici egoiste, iar ideologia acestui liberalism de secol al XVIII-lea s-a mulat perfect pe această mentalitate ce-şi are originea într-un discurs aflat la polul opus liberalismului. În fapt, oamenii şi-au dorit mai multă libertate, au dorit să iasă din sistemul constrângerilor vizuale, auditive şi al schimburilor, pe care le producea locuinţa colectivă construită pe arhetipul închisorii şi au găsit locul acestei libertăţi la marginea cartierelor, la frontieră, cumva, împotriva societăţii şi a statului, o reîntoarcere la starea de natură descrisă de Hobbes, refuzând cooperarea şi neacceptând prezenţa vreunui Leviathan. În consecinţă, aceste suburbii, care au apărut ca urmare a unor acţiuni individuale sunt, în cele din urmă, o expresie a egoismului şi nicidecum a individualismului. Căci ceea ce desparte un egoist de un individualist este incapacitatea primului de a coopera în vederea producerii binelui public, incapacitate ce derivă dintr-o limită cognitivă, anume fie că nu poate identifica unde se regăseşte propriul interes în cadrul acestui bine public, fie că i se pare acest lucru ineficient.
Faptul că după atâţia ani aceste suburbii nu dispun de infrastructura necesară scoate în evidenţă, pe de o parte, absenţa guvernării locale, dar şi incapacitatea acestor oameni de a se organiza şi de a suplini astfel rolul pe care ar fi trebuit să-l joace autorităţile, pe de altă parte. De aici şi pînă la dobândirea a ceea ce Tocqueville numeşte ,,interesul bine înţeles” , adică realizarea unor comportamente ce au costuri mici şi sunt posibil de realizat de fiecare dintre noi ( de exemplu, a strânge de pe stradă o hârtie şi a o duce la coşul de gunoi), dar care însumate produc un bun public semnificativ, invizibil în primă instanţă, mai este un pas mare de făcut, tocmai pentru că e vorba de un invizibil. Şi de-aici întrebare, cât poate învăţa o persoană, cât poate ea să se schimbe şi cum ar putea să-o facă? Or, cheia de a produce politici publice coerente şi implementabile în spaţiul public urban stă în capacitatea oamenilor de a înţelege că uneori, oricât de bune sunt intenţiile lor, acţiunile lor individuale se compun şi pot da efecte perverse neaşteptate şi disfuncţionale pentru ei înşişi. Dar poţi învăţa altfel decât dintr-o practică curentă, adică dând cu capul? Căutând să obţină mai multă libertate, proprietarii acestor locuinţe s-au trezit prinşi într-un sistem de condiţionări şi privaţiuni mai puternic decât cel din cadrul cartierului pe care tocmai l-au părăsit, fapt pe care, la nivelul capitalului lor cultural, nu puteau să-l anticipeze. Citatul lui Ulrich Beck care vorbeşte despre captivitatea solitară a ego-ului, ca pedeapsă de masă, pare să descrie corect situaţia. În alţi termeni am spune că e vorba de un coeficient insuficient de inteligenţă colectivă. Cum de s-a ajuns aici?
Căutându-şi autonomia şi libertatea în raport cu statul, locatarii noilor suburbii şi au ales un oponent care nu mai era aşa cum a fost odată. Etica responsabilităţii faţă de un spaţiu a dispărut din logica politicii de stat. Suburbia devine locul de intersecţie între emancipare individuală şi deresponsabilitate politică. Fuga de responsabilitate a elitei politice faţă de spaţiu se asociază unei noi definiţii date ,,sferei publice”, care încetează să mai fie zona marilor probleme sociale, ci s-a rezumat a fi, aşa cum arătam mai sus, curiozitatea cu privire la viaţă privată şi intimă a personalităţilor publice. Nefiind supusă la presiuni sociale şi scăpând controlului civic, incompetenţa administrativă s-a asociat fenomenului de privatizare a statului.
Deloc surprinzător este felul în care arată aceste locuinţe şi care au două note comune. Prima, este gardul. Semn al protecţiei spaţiului privat şi intim, gardul indică totodată şi frica locatarului. Aceste suburbii sunt şi spaţii ale fricii. A nu fi văzut de ceilalţi, a te proteja de ceilalţi şi de aici logica: construcţie mare, semn de bogăţie, frică, gard de protecţie. O veche noţiune comunitară, vecinătatea, nu pare să fie cunoscută aici. Cum să-i faci pe aceşti oameni să coopereze, dacă ei sunt marcaţi de teamă şi neîncredere? Problemele sunt similare, însă nu formează o totalitate căci, aşa cum susţine Bauman, individul este cel mai crâncen duşman al cetăţeanului.
Şi cu asta trecem la al doilea element comun al vilelor, care este dimensiunea. Ceea ce m-a frapat când am vizitat un asemenea cartier a fost mărimea mare a locuinţelor. Simbol de status şi de putere, cum spuneam mai sus. Orice proiect de casă este şi un demers
de rescriere a identităţii, a naraţiunii sinelui. Identitatea nu mai este punctul de plecare, aşa cum era în cadrul modernităţii, ci unul de sosire. La finalul vieţii, când se consemnează sfârşitul procesului de definire a identităţii, casa este un argument. O casă impunătoare exprimă o personalitate deplină, nu? Iar o personalitate deplină este semnul victoriei finale! Prin acest caracter, a face din identitatea persoanei un proiect de viitor, suburbia înseamnă şi depăşirea modernităţii şi intrarea în postmodernitate.
Bănuiesc că proprietarii şi-au făcut un calcul cât îi va costa ridicarea ei, dar am mari îndoieli că au ştiut la cât se va ajunge cu facturile legate de întreţinere. Cunosc un patron care şi-a ridicat o casă cu 20 de camere, pe ideea ca locuinţa va servi şi părinţilor şi copiilor, ceva din modelul familiei lărgite româneşti din secolele trecute sau din modul de viaţă actual al rromilor. Nimic din proiecţia sa de viitor nu s-a adeverit, nici părinţii şi nici copiii nu stau cu el. Şi aşa se face că omul a cheltuit până acum vreo 200.000 de euro cu întreţinerea şi acum, când a făcut bilanţul, s-a îngrozit. Ar dori să vândă casa, dar nu găseşte cumpărător. Acesta este marele paradox al suburbiilor: faptul că ele aparţin de două lumi, una a siguranţei, a comunităţii, a credinţei că viitorul nu este decât un trecut îmbunătăţit şi cealaltă lume, a libertăţii, a identităţii ca proiect de viaţă, ca rupere de cadrul iniţial al vieţii.
Acest exemplu indică o problemă. De mergi prin satele noastre mai găseşti câte o şură care are în partea sa dreaptă, o cameră. Alături de această cameră şi legată de ea printr-o uşă se află grajdul şi în continuare ai şura propriu-zisă. În acea cameră locuia ţăranul nostru cu familia sa. Apropierea de grajd era un mod de a face economie de resurse de încălzire şi îi permitea să intervină rapid, dacă animalele fătau. Din vânzarea laptelui şi a animalelor îşi aduna omul resursele necesare să facă o casă. Prin urmare, casa era pe măsura şi în funcţie de capacitatea de producţie. Timpul nu reprezenta o problemă, iar recompensa venea, aşa cum Tocqueville descria la nivel dezirabil această lume modernă, la capătul unor lungi şi îndelungate eforturi.
Ce vrem să spunem cu asta? Că ar fi demn de ştiut cum şi-au dobândit proprietarii resursele care le-au permis să construiască asemenea vile? Cum şi-au văzut viitorul afacerii? Fenomenul este mult mai larg, căci se observă şi la nivelul construcţiilor de firme şi mai ales, la nivelul construcţiilor ce au ca destinaţie instituţiile publice. Or aici intrăm în sfera plauzibilului. Prima bănuială este că, de fapt, omul nu şi-a pus problema costurilor de întreţinere a unei case, el locuind până atunci la bloc şi că ceea ce îl preocupa cel mai mult era nevoia de spaţiu, nu costurile de întreţinere. Vila nu ar fi altceva decât apartamentul de bloc, scos din acel cadru, mărit la scară şi rupt de relaţiile de vecinatate. Am putea bănui totodată că cel în cauză a crezut că jobul lui este foarte sigur, fără să cunoască experienţa capitalistă a pierderii slujbei, tocmai pentru că a trăit o viaţă în cadrul siguranţei muncii în comunism. În sfârşit, este posibil ca proprietarul să fi fost unul din cei iniţiaţi în noul joc economic, pentru care a face o casă nu prezenta nici un element de sacrificiu, iar problema locuirii nu are legătură cu maşinăria de produs bani. Acolo unde ideea sacrificiului lipseşte, lipseşte şi aceea de valoare şi ca atare, costurile de ridicare şi de întreţinere a unei vile nu puteau fi importante. Întâmplător sau nu, unii dintre concetăţenii noştri capitalişti au reprodus modelul fanariot, al consumului, fără a ţine cont de costuri, tocmai pentru că spiritul contabil nu le-a fost inculcat în educaţia anterioară, dovadă a unei modernităţi deficitare, imperfecte, în care s-au format. În ambele cazuri lipseşte simţul precauţiei faţă de incertitudinile vieţii, adică neglijarea noţiunii de timp şi transformarea, de fapt, a timpului, într-o variabilă a dorinţei. În esenţă, oamenii nu au mai fost dispuşi să amâne primirea recompensei.
Dacă ne uităm la alte state, chiar dezvoltate, observăm că fenomenul care la noi îşi are explicaţii oarecum istorice, se regăseşte şi acolo, chiar dacă aceste societăţi nu au trecut prin acelaşi tip de experienţă social-politică. Şi atunci trebuie să ne punem întrebarea dacă nu cumva mai există o explicaţie, care ţine de un mecanism economic puternic, care a cuprins lumea actuală şi care a exacerbat dorinţa simultan cu pierderea referenţialelor de grup. Să explicăm. Când oamenii îşi făceau acum 50 de ani case, sistemele lor de referinţă erau date, de regulă, de grupurile de apartenenţă. Democratizarea dorinţei, fenomen care începe odată cu deceniile 9 şi 10 ale secolului trecut conduce la creşterea neaşteptată a aspiraţiilor în concordanţă nu cu posibilităţile reale, ci cu dorinţa de a trăi o viaţă pe care o au, nu cei asemănători, ci cei neasemănători. Româncele care au lucrat pe post de asistente sociale la familii înstărite din Italia şi-au dorit case precum au văzut că au angajatorii lor. S-a produs astfel un transfer de stiluri de viaţă în alte spaţii, transfer care are la bază noţiunea de ,,dorinţă” ( şi care eludează noţiunea de stil de viaţă al unei clase sociale) şi care înseamnă totodată o comasare a timpului. A trăi ca un fotbalist, ca un manechin sau un cântăreţ devine visul obişnuit care poate deveni realitate prin intermediul sistemului bancar. Viaţa ca proiect identitar s-a realizat prin tip anume de economie politică şi a fost produsă de un tip anume de economie politică.
Toată această realitate descrisă mai sus este acum însă istorie şi ,,vina” o poartă actuala criză. Oamenii s-au trezit dintr-o dată că nu mai au bani pentru a-şi finaliza investiţia, fie a casei, fie a infrastructurii. S-au îndreaptat spre administraţiile locale solicitând amenajarea spaţiului. Brusc, acestea descoperă că respectivele locuinţe nu au autorizaţii şi o fac nu din pudicitate juridică, ci pentru că, de fapt, nu mai există resurse şi vor să astupe gura nemulţumiţilor. Politicienii sunt puşi în faţa ,,nefirescului”, anume că sunt traşi la răspundere pentru proasta gestiune şi se arată nervoşi în raport cu alegătorii. ,,Vina” este căutată la nivelul individualului, al guvernatului şi nu ar ţine, prin urmare, de management. Pe scurt, criza a scos la iveală un paradox: deşi am asistat la deresponsabilizarea politicului faţă de problematica socială a unui spaţiu, statul a costat prea mult, iar acum când se pune problema ca politicul să-şi reia funcţia de integrator, descoperim că nu prea mai sunt resurse pentru aşa ceva.
Este posibil ca acest fenomen al deresponsabilizării politicului să fie legat nu numai de privatizarea statului de către grupuri de interese, ci şi de schimbarea modelului de putere, de la o putere care se concentra pe dominaţia unui spaţiu, la una centrată pe dominaţia prin timp şi ca atare să asistăm la un transfer de control de la mijloacele coercitive clasice, care au fost forţa fizică sau banii, la mijloace de control mai subtile, cum ar fi valorile. Consecinţa? Cei care operează cu valorile, adică mass-media, capătă putere în spaţiul public. Această modificare a tipului de dominaţie prin controlul timpului ţine de logica economică a capitalismului, a legii plusvalorii, aşa cum apare ea definită Marx în ,,Capitalul”, adică legată de reducerea timpului de muncă socialmente necesar în producerea unui bun. Locul de ,,integrator social” lăsat liber de politică a fost ocupat de aceşti integratori culturali, care sunt media, din motive care ţin de logicile de control derivate din cele de piaţă şi audienţă. Aceşti noi integratori sunt legitimaţi prin măsurători financiare clare, audienţă şi publicitate. Asistăm la o reaşezare a raporturilor de putere între cei care controlează spaţiul, centraţi pe mijloace financiare şi cei care controlează timpul şi se sprijină pe semn şi valori. Criza a reaşezat relaţia public-privat-intim şi a împins problematica socială în sfera publică, iar presa a scos în evidenţă inadecvarea sistemului politic la noua realitate. Ceea ce înainte se rezolva în cadrul instituţiilor de specialitate, urmând calea unor lungi negocieri publice, se face acum la ceasurile de seară ale televiziunilor. În plus, pare că nimeni nu mai acceptă să trăiască în lumea descrisă de Ulrich Beck, în care marilor probleme ale vieţii li se dădea o soluţie biografică şi în care riscul şi ameninţarea erau suportate de către individ. Întreabare: până unde vom merge cu acest refuz? Unui extremism îi vom răspunde printr-un alt extremism, îndreptându-ne spre o lume în care orice problemă privată va capăta dimensiunile unei probleme publice, solicitând astfel intervenţia guvernării? Vom sacrifica acum libertatea pentru un plus de securitate şi de confort?
Analizând revoluţia franceză de la 1789, Tocqueville remarca un sindrom, acela când unei probleme mici i se găseşte o soluţie radicală şi disproporţionată, căci zice gânditorul, atunci când un iepure sălbatic fugea de pe o proprietate pe alta, cei implicaţi se adunau şi aduceau în discuţie necesitatea reformării statului. Retrăim acum aceeaşi poveste? Timpul care ne hărţuieşte va scoate de la naftalină acea noţiune a clasei descrisă de Marx in ,,Manuscrisele economico-filosofice din 1844” , anume că proletarii sunt cei care nu pot supravieţui în momentele de criză? Devine acum caducă definirea apartenenţei la o clasă prin prisma unui stil de viaţă determinat, printre altele şi prin deţinerea unei proprietăţi imobiliare? Vom trăi vremuri în care vilele se vor vinde pentru ca proprietarii să poată supravieţui? Sau ne vom îndrepta spre o soluţie sinteză, de tip nici-nici, în care nici nu eşti lăsat să trăieşti, nici nu eşti lăsat să mori, aşa cum transpare ea într-o interpretare de tip ,,Foucault” , care descria puterea suverană ( de tip feudal) una care are dreptul la viaţă asupra supusului, dar îl lăsa să trăiască, iar puterea disciplinară ( de tip modern), cea în care suveranul nu are dreptul la viaţă asupra supusului, dar îl lasă să moară! Suburbiile ar reprezenta, în acest caz, imaginea acestui nici-nici, ceva aflat la jumătatea drumului dintre dispariţie şi viaţă, dintre modernitate apusă şi postmodernitatea muribundă, dintre securitate şi libertate, ele ar fi, în cazul cel mai rău, mai mult decât expresia simplei nevoi, iar în cazul cel mai bun, mult mai puţin decât dorinţa mult visată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu