,,Scrisori din Rusia. Rusia în 1839 » (Marchizul de Custine); comentariu postmodern

Abstract: 

Cum funcţionează un stat despotic? care este relaţia dintre puterea suveranităţii şi individ? în ce mod se înscriu dorinţele individului în corpul social într-o societate despotică? ce funcţie joacă violenţa în cadrul statului şi al societăţii civile?În ce măsură un fapt social devine un fapt cultural? Au toate aceste vreo legătură cu expansiunea imperiului ţarist în secolul al XIX-lea? Acestea au fost întrebările care au stat la baza prezentei analize.

I. Justificare

Ştia cineva din lumea ştiinţifică sau literară de acest Custine  pînă la apariţia la editura ,,Humanitas” a acestor  ,,Scrisori” considerate ,, cea mai inteligentă carte despre Rusia scrisă de un străin ”(Pierre Nora) ?. Asocierea lui Custine cu analizele  realizate de Tocqueville  cuprinse în ,,Despre democraţia în America” ar trebui să pară un lucru firesc, prin complementaritatea demersurilor. Importanţa lui Custine constă în a evidenţia rolul  guvernării în organizarea socială a Rusiei şi a relaţiei dintre guvernare şi individ. Ca atare suntem în situaţia de a produce ,,un comentariu”, în sensul în care Foucault vede comentariul ca o formă de sacralizare şi nu de critică, care este expresia unei operaţiuni de profanare.

II. Schemele de analiză

Ipoteza de lucru a lui Custine: ,,mă întreb şi eu dacă este caracterul naţiunii cel care a dat naştere autocraţiei, sau autocraţia cea care a creat caracterul rus”, iar Custine ajunge la concluzia: ,,mi se pare totuşi că influenţa este reciprocă: nici guvernarea rusă nu s-ar putea întemeia în altă parte decât în Rusia, nici ruşii nu ar fi devenit ceea ce sunt sub o altă ocârmuire decât aceea pe care o au ”.  Despotismul şi dorinţa de guvernare despotică  ar aparţine  aceluiaşi plan. De unde vine această dorinţă ? ,,De ce există oameni care îndură de veacuri exploatarea, umilinţa, sclavia, ajungând până a le vrea nu doar pentru alţii, ci şi pentru ei înşişi ?”, se întreabă Deleuze şi Guattari ?  Vorbim prin urmare, de o ,,coextensivitate dintre câmpul social şi dorinţă” ( Deleuze-Guattari).  Cum se produce această ,,coextensivitate” în cadrul unei guvernări despotice ? 

Organizarea societăţii ruse, arată Custine, este de tip militar şi ea ,, înseamnă disciplina taberei militare pusă în locul ordinii cetăţii, starea de asediu devenită starea normală a societăţii ”, organizare în care puterea suveranităţii nu are limite, nici de spaţiu şi nici de timp. Această putere a suveranităţii se sprijină pe doi piloni, filiaţia directă şi noua alianţă, (  concepte utilizate de Deleuze şi Guattari)  şi ea este generatoare de un anumit tip de ,,socius”. Dacă aspectele filiaţiei directe cu divinitatea nu ne interesează aici, putem spune că construirea unei noi alianţe se produce prin distrugerea tuturor alianţelor laterale, prin rejudecarea oricărui drept acordat vreodată, astfel că nimeni nu este sigur de poziţia sa. Altfel spus, în raport cu ţarul, nimeni nu te poate apăra. Paranoia despotului, ca ,,tip de investire de formare socială” stă tocmai în ,,această capacitate de proiecţie, această forţă de a porni de la zero, de a obiectiva o transformare completă”. Custine intuieşte strânsa legătură care există între ridicarea imperiului ţarist sub Petru I şi înălţarea din temelii, într-o zonă naturală vitregă, a Petersburgului. Rusul ca personalitate se formează în acest cadru, al societăţii militare, al unei guvernări marcate de ,,raţiunea de stat” şi a unui ,,Etat de police” în sensul lui Foucault ,, de a lua în calcul (..) de a se preocupa de activitatea indivizilor până la grăuntele cel mai fin al alcătuirii lor” şi   în care administraţia ,, are, în spate, toată greutatea unei guvernamentalităţi”.  O asemenea perspectivă va prefigura punctul de vedere susţinut de Foucault cu privire la relaţia dintre personalitate şi guvernare. 

Să consemnăm că orice gest al ţarului are valoare de adevăr şi face parte din discurs. Avem de-a face deci cu un discurs performativ,  în sensul că discursul este asociat unei practici, unui exerciţiu al puterii. În fapt, autoritarismul rezidă pe  această unitate,  dintre un enunţ şi o practică.  O anumită  privire  poate permite viaţa sau dimpotrivă, o afectează, căci  ,,un om este înmormântat de îndată ce pare că a căzut în dizgraţie”. Tot ce se mişcă în spaţiul puterii are un impact fără măsură. În pofida acestei forţe fără limite, ţarul îşi simte puterea în permanenţă ameninţată de cel mai minor lucru care i s-ar opune,  de aici nevoia de un supliment de violenţă în toate reacţiile sale. A face faţă insecurităţii, a genera insecuritate, iată sursele puterii suveranităţii de tip despotic. Orice armată are nevoie de un duşman, iar dacă acesta nu există, el trebuie inventat. O ţară organizată pe un principiu militar are un duşman sigur, străinul. De aceea  ,,orice străin  este tratat ca un  vinovat când soseşte la frontiera rusească”.

Puterea despotică nu poate funcţiona în afara unui control al mecanismului economic şi prin subordonarea tuturor celorlalte puteri potenţial concurente. Şi în economie, gestul suveranului este purtător de adevăr.  Iobagul rus este legat de pământul său, el este vândut împreună cu pământul.  Pământul se vinde cu mare greutate,  fiind astfel împiedicat să intre in  circuitul comercial. Custine observă este că ţăranii îşi pot alege moşierul care să-i cumpere, împrumutându-l cu bani pe acesta, cu condiţia ca acesta să fie o persoană blândă. Asistăm deci la un fapt social interesant, iobagul care îşi cumpără statutul de iobag, alocând deci  resurse financiare pentru a rămâne în iobăgie. Dar cea mai bună situaţie pentru iobag este să fie cumpărat de ţar. Prin urmare, dorinţa autentică a  iobagilor nu este de a fi liberi, ci de a rămâne în iobăgie, iar pentru acest lucru, oferă bani, bani care susţin guvernarea despotică. Cum pământurile nu pot fi scoase la  vânzare, nobilul în stare falimentară se împrumută de la banca imperială şi aşa se face că ţarul devine creditorul întregii nobilimi ruse. În termenii lui Deleuze-Guattari : ,,întotdeauna la orizontul despotismului se profilează un monoteism: datoria devine datorie de existenţă, datorie a existenţei supuşilor înşişi”. Pe scurt, problema nu e că nici iobagii, nici moşierii nu se pot elibera de un mecanism de aservire, ci faptul că ei doresc acest mecanism, susţinând ,,noua alianţă”. Vorbim deci de o maşinărie dezirantă, a dorinţei, care face parte din producţia socială şi economică. Ţarul reprezintă singura ,,suprafaţă pentru înregistrarea întregului proces de producerea dorinţei ” ( Deleuze-Guattari) prin intermediul banilor şi prin dreptul său de a acorda sau anula titlurile nobiliare, de a pedepsi sau de a recompensa,  pe termen nedefinit şi de aici puterea sa fără margini, de care depinde  întreaga societate rusă. 

Puterea despotică se bazează pe trei tipuri de cheltuieli, de întreţinere, de supraveghere şi de reprezentare. Aceste cheltuieli de reprezentare sunt date de monumentalul construcţiilor arhitectonice. Petersburgul este exemplul cel mai concludent al ,, irosirii”, aşa cum descrie Bataille conceptul, având sensul de simbol naţional. Custine afirmă că ,,Rusia este o ţară unde se pot face cele mai măreţe lucruri pentru rezultatul cel mai mărunt”. De unde şi concluzia pe care o trage : ,, nu spun că sistemul lor politic nu produce nimic bun ; spun doar că tot ce produce costă scump”. Această ,,irosire” are legătură cu mândria naţională şi cu moştenirea care trebuie lăsată viitorului. Dorinţa este prinsă în această maşinărie dezirantă a prezentului şi a viitorului. Ca orice decizie a  ţarului să fie economic vorbind, purtătoare de adevăr, ca costurile să fie acoperite,  este nevoie de resurse suplimentare care provin, din interior, din exploatare, din exterior, din cuceriri de noi spaţii.

Ar mai trebui adăugat că despotismul urmăreşte să anuleze orice alt reper concurenţial.  Custine remarcă că ,,politica rusească a sfârşit prin a topi biserica în stat, prin a amesteca cerul şi pământul”. Biserica rusă este strict subordonată ţarului, devenind sclavă, ea  ,, nu dă naştere decât la sclavie”. În bisericile ruseşti nu se predică niciodată, căci ,,Evanghelia ar dezvălui slavilor libertatea”. Această realitate îl conduce pe Custine la a considera că rolul bisericii ruse este acela de a preîntâmpina orice dezordine socială. Despotismul rusesc transformă această putere religioasă într-una subordonată, de tip disciplinar, al cărui proiect mereu amânat  este de a produce cetăţeni, dar nu oameni. Profeţia  lui Custine este că atunci când în interiorul instituţiei religioase se va produce contestarea rolului  disciplinar atribuit bisericii, Rusia va fi aruncată în pragul unei revoluţii sociale.

Autoritarismul este generator de distanţă mare de putere ( Hofstede) şi are drept consecinţă un comportament simulant, atât din partea ţarului, cât şi din partea individului. Ţarul are mai multe măşti, dar nici un chip, susţine Custine. La simularea celui de sus, cel de jos răspunde la rândul său prin simulare. Şi cu asta descriem al doilea tip de simetrie, cel dintre guvernare şi personalitatea rusului caracterizată prin duplicitate, ca modul sigur de asigurare a supravieţuirii. ,,Ruşii încă sunt convinşi de eficacitatea minciunii”, afirmă Custine, căci, în realizarea echilibrului social, necinstei nobililor nu i se poate răspunde decât prin şiretenie. Aceasta se traduce prin faptul că atât cel care exploatează, cât şi exploatatul, nu  doresc să li să spună adevărul în faţă. Minciuna este o măgulire. Despotul trebuie să se prefacă că îi trage pe sfoară, iar rusul, prinzându-se, îşi  asigură dovada inteligenţei sale, ajungând să spună că totul este o prefăcătorie, chiar dacă realitatea este greu de suportat. Sau cum spune Custine: ,, umanitatea acceptă să se lase dispreţuită, crunt batjocorită, dar nu vrea cu nici un chip să i să spună, explicit, că este dispreţuită şi batjocorită. Ofensată de fapte, se salvează în cuvinte”.

Simularea rusului de rând este nu numai în raport cu puterea, ci şi cu străinul. Dacă simularea faţă de putere se manifestă prin supunere, cea faţă de străin se manifestă prin demnitate, ca o formă a dragostei de patrie, exprimarea la nivelul individului a ,,raţiunii de stat” De aici şi  surpriza lui Custine când descoperă că slugărnicia se asociază aroganţei.  Drept consecinţă, protestul împotriva puterii are şansele de a fi perceput ca subminarea a autorităţii statului, a raţiunii de stat, de unde constatarea că ,, adevăraţii patrioţi aprobă fără nici o reţinere ocna politică de invenţie rusească”.  Pentru Custine acest tip de patriotism este o formă de ,,lezumanitate” şi el exprimă diferenţe culturale profunde ce separă Occidentul de Rusia, diferenţe neglijate  în unele situaţii istorice, dacă ar fi să ne raportam doar la decizia Germaniei naziste de a ataca Uniunea Sovietică care a presupus că populaţia oprimată politic şi social  va profita de ocazie pentru se răscula împotriva regimului stalinist. 

Această societate militarizată se caracterizează prin violenţă. Rusia pare a fi născută şi edificată pe această matrice a violenţei, începută cu violenţa hanilor asupra cnejilor ruşi.Ea continuă ca violenţă a dezrobirii de sub autoritatea hanilor şi  devine constitutivă societăţii, prin forţa legii, care lege este voinţa suveranului.  Aceasta violenţă are mai multe nivele. Vorbim de violenţa ţarului asupra celor apropiaţi, vorbim apoi de violenţa funcţionarilor asupra cetăţenilor. Suntem deci în logica unui drept natural, anume a legitimităţii folosirii oricărui mijloc, dacă scopul este  justificat. Prin ce se justifică scopul ? Răspunsul: prin raportare la stat. Acesta este un fapt paradoxal, căci te-ai fi aşteptat ca orice ţine de stat să intre sub jurisdicţia dreptului pozitiv. Custine observă totodată cum şi unele din relaţiile interpersonale sunt marcate de violenţă. În acest din urmă caz, bătaia este reglementată:,, în Rusia nu poţi fi bătut decât aparţinând unei anumite clase şi de către un om aparţinând unei anumite clase”. A fi în situaţia de a bate reprezintă un marcator social reglementat juridic. Ca atare,  elementul ,,iraţional”, violenţa, este incorporat atât în organizarea de stat, cât şi în organizarea socială. Dreptul pozitiv nu este asumat în totalitate, iar dreptul natural nu este abandonat, ci, paradoxal,  întărit cu ajutorul statului. Rusul nu este beneficiarul libertăţii din ,,contractul social”, căci acest contract nu există, dar nici nu vrea să-şi obţină libertate fugind de guvernanţi. Suferinţa aparţine subiectivităţii şi reprezintă însemnul ,,raţiunii de stat”. A te opune suferinţei semnifică a te opune ,,raţiunii de stat”

Chestiunea extensiunii spaţiului şi a influenţei lui asupra organizării sociale este şi ea luată în seamă. Ne vom referi doar la modul de exercitate a voinţei ţarului. Pentru ca decizia să producă consecinţe, aparatul administrativ trebuie să fie  redus şi uşor de controlat.  Or,  un aparat redus nu are şanse de a dezvolta o ,,cultură organizaţională” puternică şi autonomă. Absenţa statutului de ,,persoană juridică” şi faptul că aparatul birocratic este redus permit ca voinţa personală şi violenţa de care dispune această voinţă  să regleze raporturile sociale. În plus, ţesătura socială este puternic zdruncinată de absenţa încrederii interpersonale. În Rusia nu poate exista nici prietenie, căci aici ,, lucrurile se petrec de parcă şi prietenia ar avea legătură cu poliţia”, iar ,, politeţea devine aici un mijloc de supraveghere”. Două consecinţe ar merita să fie scoase în evidenţă. Prima, inexistenţa a ceea ce Tocqueville identifică în experienţa sa americană: ,,societatea civilă”. O a doua consecinţă, tristeţea care-l marchează pe rus, conştientizarea că existenţa lui ţine de un fir şi de  lipsa de valoare a propriei lui vieţi. Viaţa aparţine suveranului.  La polul opus, găsim modelul occidental caracterizat printr-un individ ce are un statut juridic şi este  produs al unui sistem disciplinar complex.

Un ultim aspect care trebuie relevat este acela al contextului în care scrisorile au fost scrise. Custine pare a reprezenta prototipul de gânditor pe care Foucault îl are în vedere când afirmă că filosofia este o formă de jurnalism radical. Custine se teme în permanenţă pentru viaţa sa pe parcursul acestei vizite în Rusia, din cauza însemnărilor care le face la faţa locului. El observă că la nivelul guvernării există un set de informaţii, cu totul diferit de informaţiile care există la nivel vieţii cotidiene şi  că nu se mai poate face diferenţa între real şi indus, lucru care conduce la o permanentă stare de nesiguranţă. Climatul rusesc nu permite exprimarea liberă şi ca atare adevărul are o soartă pe cât de ingrată, pe atât de revoluţionară: ,, a minţi, aici, înseamnă a ocroti societatea, a spune adevărul înseamnă a zdruncina statul”. Custine apreciază că ţara este instabilă şi într-o bună zi ea va exploda.

III.Semnificaţii

Analiza cărţii lui Custine aruncă câteva lumini. Una din ele vizează aspecte istorice şi am în vederea  înţelegerea stalinismului, a relaţiei sale cu tradiţia, pe de o parte, şi cu modernizarea şi birocratizarea societăţii ruseşti ( sovietice), pe de altă parte. Al doilea aspect istoric care ar merita luat în seamă este legat de sacrificiile pe care poporul rus le-a făcut în al doilea război mondial, care nu pot fi înţelese în afara cunoaşterii a ceea ce se spune a fi ,,spiritul rus”. În sfârşit, un alt treilea aspect istoric vizează diplomaţia, unul din pilonii tradiţionali ai puterii Rusiei şi care stă pe capacitatea ruşilor de a profita de o disimetrie de informare. Custine remarcă acest lucru în 1839 : ,, că în loc de a tăinui, cu prudenţă, slăbiciunile noastre, noi le dezvăluim, pătimaş, în fiecare dimineaţă, pe când, dimpotrivă, politica lor bizantină, urzind în umbră, ne ascunde cu grijă ceea ce gândesc, ceea ce se face şi ceea ce este de temut la ei.  

Există însă şi alte ,,beneficii” din analiza ,,Scrisorilor”. Unul dintre ele vizează caracterul didactic al lor. Citindu-le, poţi face un exerciţiu de predare  a sociologiei, legat de cum funcţionează o societate despotică. Custine este frământat de o problemă de morală politică, care şi astăzi se pune, ,, este vorba de partea de merit sau de responsabilitate ce îi revine fiecărui individ pentru propriile acţiuni şi partea ce aparţine societăţii în care acesta s-a născut ”, vechea problemă determinism - libertate şi faptul că moravurile sunt produsul lent al acţiunii reciproce a legilor asupra obiceiurilor şi a obiceiurilor asupra legilor şi nu care nu pot fi schimbate  dintr-o dată.

Există apoi o tentaţie constantă citind ,,Scrisorile”, anume de a confrunta permanent profeţiile  autorului cu desfăşurarea ulterioară a istoriei.  Că această societate a explodat nu l-ar fi surprins pe Custine, ci poate faptul că a reuşit să supravieţuiască atât de mult. Că Rusia a avut în secolul al XX –lea un rol hegemonic în structura relaţiilor internaţionale nu ar fi reprezentat o surpriză pentru Custine devreme ce el afirmă:  ,,năzuiţi să câştigaţi cu arma ţările ce vă sunt de folos, iar de acolo să asupriţi, prin teroare restul lumii”! Prin urmare, dacă citeşti ,,Scrisorile” lui Custine nu poţi să nu fi surprins de validarea în timp a unora din profeţiile sale şi de-aici o  întrebare:  care sunt condiţiile pe care trebuie să le satisfacă o profeţie pentru a se dovedi validă?

În rezumat,  construcţia lui Custine cuprinde multiple analize ce privesc relaţiile dintre modul în care se produce o subiectivitate în cadrul unei guvernări despotice şi relaţia dintre această guvernare ca administrare internă şi  politica de  expansiune teritorială în exterior, ca mod de asigurare a supravieţuirii  respectivei guvernări. Ea merită a fi analizată ca exerciţiu de aplicaţie sociologică în sine, dar şi comparativ, cu mult mai cunoscuta carte ,,Despre democraţie în America” a lui Alexis de Toccqueville.